Am existat cu mult înainte de asta, în gânduri şi
dorinţe. Însă... aşa am înflorit.
Ca-ntr-un soi de Big Bang. Deodată… eram. Cu adevărat ! Iar
doi erau cei ce-şi puteau da seama cel mai bine, din start, de prezenţa mea.
M-am
manifestat ciudat iniţial. Am produs incertitudine, am descurajat si am hrănit
totodată doleanţa unei purtătoare de iubire. Încet, încet, însă m-am acomodat
frumos si pe nesimţite.
După
ce sufletul m-a aflat, m-a băgat in seama şi ştiinţa. Mi-a dăruit o confirmare
că pot sta in casa aceea fără nicio grijă. Le-a dăruit câte un zâmbet pe chip,
flăcări în inimă, lacrimi în ochi, emoţii în mâini, o viaţă in plus celor doi.
Eu ?
Eu eram fericită. Nu făceam altceva decât să produc încântare fără măcar să
ştiu ce este ea. Ah, şi mă priveam dezvoltându-mă in ceva ce mai târziu am
aflat cum se numeşte.
Clipa în
care am reuşit să dăruiesc şi creierului şi inimii câte o cameră in casa mea a
fost ceva ce poate n-am să ştiu vreodată cât e de divin şi obscur. Cu ele separate,
mă cert cel mai des, dar mă împac cel mai bine.
Am stat
in casă o vreme, aş fi numărat cât, dacă ştiam cum sau măcar ce înseamna asta.
Am primit vizite, care mai de care mai bizare. De fiecare dată păreau că mă
verifică, ori pur si simplu găseau de bun augur să vadă ce mai fac.
La un
moment dat am început să mă joc. Am pus stăpânire pe spaţiul meu si întâi mi-am
învăţat corpul să mişte. Am înţeles apoi că joaca mea era motiv de grandioasă
bucurie pentru unii.
Timpul a
trecut iar eu am reuşit să renovez. Mi-am făcut casa mai mare, deşi părea că ea
creşte singură, odată cu mine. Spaţiul era suficient cât să continui să mă joc
şi să n-am idee de ce mă aşteapta. Ceva ce ţin să menţionez este că permanent,
repet, permanent, am simţit o căldură. Mă-nfăşura zică-se ca pe un prunc şi mă
ţinea aşa întruna, întruna, orice ar fi însemnat asta.
Căldura
de care tot vorbesc avea particule colorate în componenţă. Acestea, la un
moment dat, fără ştirea mea, deşi nu aveam una, au devenit parte din mine.
Purtau câte o etichetă, veneau din două surse, sigur ! Căci unele aveau culori
de iarnă, iar altele de sfârşit de primăvară. Una se numea “suflet
blând”, combina culorile, deci mi-a plăcut cel mai tare.
Uneori pereţii
mei se îndoiau sub o atingere. Forma aceea cu cinci alungiri îmi era atât de
cunoscută, dar nu ştiam de unde... cert este că-mi plăcea. Şi lor, pereţilor
mei, le plăcea, îi făcea să emane la rândul lor particule, si de alte culori;
le-am primit şi pe ele căci oricât de puţin eram, puteam să găsesc iubirea din
ele.
Ei bine..
ziua aceea n-am s-o uit. Ziua în care am decis să-mi schimb domiciliul. Vreau să
spun, aveam nevoie in mod evident de ceva nou. Doar că nu ştiam ce. De fapt, nu
prea ştiam nimic.
Tot în
ziua aceea am auzit un zâmbet şi o inima cântând cu a mea. Asta m-a bucurat,
atât de tare c-am dansat. Mi-am spus apoi că dansul acela l-au aplaudat ore întregi.
Chiar şi aşa, îmi era greu să mă despart de locul unde am stat o perioada (pe
care apoi, de mult plecată de acasă, am învăţat s-o număr).
Nu ştiu
cum dar, hilar, mai era cineva care dorea să mă mute. Ce potrivire ! De fapt,
mi-a intuit decizia; cum oare ? Oricum, m-a ajutat. N-aveam bagaj, doar pe mine
dar... eram si mult si mare.
(Apoi am
pierdut puţin şirul. E destul de greu când te muţi.)
Ţin minte
că era cald şi altfel, ţin minte că am reuşit să spun că în casa mea nu era aşa,
iar „vorbind” am dat un semn. Am fost treaza o clipa, apoi m-am pierdut, apoi
m-am gasit, apoi... „Wow !”Am văzut frumosul !
„Ce
frumoşi sunteţi ! De abia aştept să învăţ să vă spun mama si tata !” am spus
într-un scâncet, obosită fiind şi-ncercând să mă odihnesc puţin în braţe moi,
iubire si admiraţie. Mai pe scurt, la mine acasa ! Noua casa!
Dedicat
părinţilor mei , la împlinirea a optsprezece ani de la schimbarea
„domiciliului”.
