Drumul până acolo
a fost mereu lung. 10 ore pe tren pentru doi copii erau deopotrivă o corvoadă
și o distracție. Cu mâncare pregătită de mama și bunica, în a căror companie
erau cei doi, nu era atât de greu de suportat. Mai ales că geamul era mare,
tunelurile multe, iar curiozitatea...ei bine, la nivel de copil.
Când în
sfârșit soseau la destinație, se simțea oboseala, însă niciunul din cei doi nu
ar fi dormit. Destinația? Casa străbunicii, localizată în zona etnografică a
Făgetului, acolo unde câmpia și dealul își dau întâlnire pentru a face din
natură un colț de rai. Imediata reacție era să intre să o vadă pe străbunică,
care de ceva timp nu mai avea forța să îi aștepte în ușă. Dar le zâmbea frumos,
întinsă în pat. Când fericirea ei lăuntrică reușea să se exteriorizeze prin
câteva cuvinte, cei doi fugeau repede să facă o recapitulare a locului în care
aveau să se distreze împreună, ca frații. O casă a anilor 1950 n-ar putea oferi
prea multe unor copii, s-ar spune. Greșit! Din prima, până în ultima zi, casa
aceea era un cufăr cu amintiri. O adevărată comoară.
Când intrai în
casă, îți doreai să nu mai ieși. Era răcoare, era umbră și zilele de vară
petrecute acolo păreau perfecte. În imediata aropiere a intrării se afla
bucătăria, pe stânga și camera bunicii pe dreapta. Ambele pierdute în timp.
Înaintând, pe dreapta se afla o cameră cu ușa mai mereu încuiată, dar vom
reveni la subiect. Ceva pași mai departe, intrai în camera de zi, o camera mare, cu ușă
spre curte, cu tablouri vechi de familie pe pereții murdari, cu dulapuri la fel
de vechi, pline de bucățele de istorie. Mobila veche era și ea acolo, încă folosită.
Deasupra mesei, chipul blândului străbunic, pierdut printre armele celui de-al
doilea Război Mondial, se bucura și el la vizitele celor mici. Din camera de zi
puteai intra într-o cameră frumoasă, cu tapet înflorat pe pereți, cu o sobă
frumoasă și o oglindă mare, alături de câteva sertărașe pentru cosmetice. Era
camera de fată a bunicii care acum făcea sandviciuri de drum pentru doi nepoței
năzdrăvani. Încăperea era mare, luminoasă, spațioasă și lucrul care o făcea de
departe superbă, era faptul că un perete era făcut în întregime din geam
pictat. În mijlocul acestuia o ușa separa camera fetei din trecut, de camera
cealaltă. Cea mereu încuiată. Deși ar fi fost frumos, prin acea ușă nu se mai
putea trece.
Celor mici
le-a fost satisfăcută cândva curiozitatea, iar ușa misterioasă a fost deschisă.
Acolo nu prea se trăgea perdeaua, poate ca să nu fugă amintirile pe geam. Cine
știe? Camera în sine nu oferea prea multe. Pe stânga erau peretele de geam și
ușa anterior menționate, acoperite acum de un dulap imens iar pe dreapta un pat
mare, încăpător. În mijloc, o masă cu scaune mari, o masă frumoasă, de-un maro
mat. Indiferent de cât de soare era afară, de cât de mare era livada din
spatele casei , joaca acolo devenise o atracție. Poate pentru că nu aveau acces
permanent la ea, sau poate pentru că, într-adevăr, era ceva deosebit la această
bucată de casă. Patul mare avea la una din margini integrat un mini-bar. Acolo
se găseau recipiente de băuturi, model vechi, prăfuite și goale, păhărele mici
și negre și multă casă de păianjen.
Fetița, cea mai
mică dintre frați, mergea mereu pe partea cealaltă a barului, își lua o postură
demnă și își întreba partenerul de joacă : „ Cu ce vă pot servi, domnule?”. Un
răspuns inventat și pe bar apărea un păhărel. „Poftiți băutura dumneavoastră!”
Apoi „barmanul” începea să-și facă ordine printre sticle, în măsura în care se
putea, pentru că, încă de pe atunci, se temea de păianjeni. Mai tărziu, rolurile
fie erau schimbate, fie cei doi părăseau camera. Deși copii, parcă aveau ideea
că „ Ce e prea mult strică.”. Următoarea vizită era la fel de animată. Fiecare
își relua rolul și jocul începea.
Nu era nevoie de
jucării, de alți copii sau de televizor. Cei doi frați, alături de imaginația
lor, transformau acea cameră într-un loc numai bun de jucat. Iar întunericul
devenea lumină prin copilăria lor, prin fericirea sufletelor lor. Cei doi copii
în vacanța de vară. Mirosea a florile din care era compus modelul tapetului.
Acel spațiu vechi și nelocuit era însuflețit de patru picioare jucăușe, patru
ochișori veseli, două glasuri fericite.
Acum, dacă ar fi să
întrebăm timpul, cei doi copii sunt plecați deja de acasă. Fratele, cel mare,
este masterand cu loc de muncă, iar cea
mică, „barmanul”, studentă în primul an la facultate. Acasă la
străbunica nu au mai fost de ceva vreme. Poate și pentru că ea nu mai este
acolo să le zâmbească în semn de ” Bun venit!”. Casa verilor încă se află la
întâlnirea câmpiei cu dealul, tapetul pe pereți probabil încă miroase a flori,
păianjenii s-au îmbătat cu amintirile din recipientele de băuturi.
Ușa este oare încă încuiată?
