O așa îmbrățișare ai, de parcă vrei să dai toată pielea pieptului jos, ca să poți săruta cu pieptul tău rănile ascunse ale celuilalt.
Și ții la pieptul tău, strângi, zâmbești și te bucuri de parcă ai da viață din viața ta, sau ca și când lumea se termină acolo și tu te-ai liniștit la gândul că vă prinde-mbrățișați.
Când te-au întrebat de ce nu dai drumul, ai râs și-ai spus că nu vrei să fii un om gol, că tu nu ești plin cu tine, ci te umpli de celălalt. Fondul pentru forma ta. Și ce te-ai face dacă n-ai mai avea conținut? Ce te-ai face dacă ai umbla așa gol pe frigul ăsta de lume? Că oamenii sunt reci și răceală iese întruna din ei și chiar n-ai vrea să-ți fie frig de răceala altora. Egoiști suntem cu toții, până la urmă.
Când te-au întrebat dacă nu te doare să strângi așa tare. ai râs din nou și ai zis că ce-ți e o durere de mâini sau de piele față de durerea de suflet gol. Aia nici măcar nu mai e durere, completai tu. Că-ți proptești mâinile de nevoia celuilalt. Și de la dragoste n-a amorțit nimeni niciodată.
Te-au mai întrebat și dacă n-oi fi obosit de alergat de colo până colo în suflete cu formă de labirint. Că, vezi Doamne, cui i-ar plăcea să alerge șerpuit așa, după nimic? Te-au indignat puțin, dar ai râs din nou și le-ai replicat că nu știi de ce fel de labirint sterp au dat ei, că tu nici nu trebuie să ajungi la capătul vreunuia ca să găsești o comoară. Comori sunt la toate cotiturile de suflet pentru cei care nu intră în ele cu gândul să le caute capătul, ci cu rugămintea să nu se sfărșească prea repede călătoria.
Vă rog să mă înțelegeți, ai zis sătul de întrebări, mi-aș pune un carton de gât și aș umbla cu el pe stradă. L-aș inscripționa cu „Pot să te iau în brațe?”( e frumos să-i dai celuilalt dreptul de a decide singur) și aș căuta în priviri răspunsul, că pe acolo iese omul la suprafață, cu toate bubele lui. De ochi bolnavi e plină lumea, cartoanele de gât sunt puține. Dar eu îl am pe al meu pregătit, și dacă cineva ar vrea să mă imite, credeți-mă pe cuvânt că în cazul ăsta nu m-aș supăra deloc.
Nu obosești, nu te doare și nici nu-ți vine să dai drumul când niște ochi sălbăticiți urlă „Ia-mă în brațe”, și urlă și rănile lor, dar se blochează țipătul în pielea care e instruită să nu cedeze presiunii. Atunci îmbrățișezi de parcă vrei să dai toată pielea pieptului jos ca să poți săruta cu pieptul tău rănile ascunse ale celuilalt.
Sper că v-am lămurit și că nu mai aveți alte întrebări. Căci am eu una: pot să vă iau în brațe?
