Cred c-o chema furtună

Cred c-o chema furtună și niciodată nu avea ochii mai liniștiți ca atunci când era agitată. Și niciodată mai goi ca atunci când era liniștită.
Cred c-o chema furtună și aveam impresia că norii cei mai bogați de ploaie s-ar fi repezit imediat dacă ar fi văzut-o măcar o dată zâmbind.
Cred c-o chema furtună și ori de câte ori stăteai la ea în brațe toate ramurile trupului îți vibrau, și-ti cădeau și frunze, dar tot ea te făcea să crești.
Poate o chema furtună, că nu ne sincronizam niciodată și mă prindea mereu nepregătit, mă ploua, mă certa și mi-era cam frig după.
Poate o chema furtună, că venea neanunțată și tuna și fulgera în cameră de frumoasă ce era și de mult ce ne iubeam.
O chema furtună și ai fi nebun să crezi că o umbrelă te putea salva.
O chema furtună și chiar dacă te speria, stăteai la geam să vezi cum se aprinde și se agită, ca oricum trece și vă faceți soare.
O chema furtună și eu iubeam să stau în ploaie.

M-am pus să te scriu pe foaie - Tu

Am luat creionul în mână și m-am pus să te scriu pe foaie. De atâtea emoții ce aveam, am uitat să ascut creionul și te-am scris în gol, așa, de parcă ai fi fost un vis, de parcă nici nu existai. Dar l-am ascuțit și apoi, de atâtea emoții ce aveam, am scris încet, să nu te doară.
Tu.
Așa am început.
Nu ți-am spus pe nume și nici nu aș fi vrut. Ți-am dat sensu-ntreg al persoanei a doua singular și fă tu ce vrei cu el.
 Am scris greșit și am mâzgălit peste, că ești plin de bube și greșeli, dar hai să învățăm că nu-i nimic greșit în asta. Nu?
Am pus alineat la fiecare idee nouă, că știu că știi ce-nseamna să spui: o luăm de la capăt.
Am căutat o gumă de șters când nu mi-a plăcut ceva, dar ce să vezi? Nu aveam. Am întrebat oriunde. Nu există. Gumă de șters (în) oameni nu s-a inventat. Așa că am pus în paranteză, am lăsat acolo. Și am mers mai departe.
Te-am scris pe foi întregi și am râs când mi-am dat seama că era de ajuns să scriu "Tu" pe o bucată mică de hârtie.
Am luat o pauză și am băut un ceai, lăsându-te pe jumătate dezbrăcat în foile alea toate. Am obosit și eu de mult ce te-am mai scris, și ai obosit și tu de mult ce m-ai lăsat.
Am revenit și când mi-am dat seama că nu mai am foi, am plâns de parcă nu mai aveam zile. Nu mai aveam, dar am găsit. Și foi, și zile.
La un moment mi-au amorțit și mâna și cuvintele și atunci am zis că poate apăs cam tare și te doare.

Când m-am oprit, m-am uitat la foi și nu înțelegeam nimic.

Scuză-mă

Să zicem că oamenii ar fi teritorii. Un om ca spațiu deschis. De fiecare dată când cunoști un om ți se dezvăluie, de fapt, un teritoriu nou. Și ca-n multe situații, totul devine o chestiune de alegere personală. Ce faci? Cercetezi sau cucerești? Lași locul să continue să existe în autonomia si unicitatea lui, sau ți-l însușești și îl schimbi după chipul și asemănarea ta?

Poate că acest teritoriu se prezintă ospitalier și te lasă puțin să poposești. Și totul se transformă într-o provocare contra cronometru. Căci de primit, te primește. Dar nu uita ca ești ca un ghimpe, o așchie, un corp străin pe care la un moment dat corpul teritoriu îl va respinge. Tu ce faci cu timpul tău, om ghimpe? Te întreb din nou, cercetezi sau cucerești?

Am cunoscut câteva "Americi" pe care le-am pierdut pentru că ele nu-și doreau să fie cucerite, ci pur și simplu descoperite. Așa că nu-mi rămânea decât să cobor din  bărcuța mea, să mă odihnesc de cât călătorisem și să "enjoy my stay". Și cam atât. Eu am început demersuri de îmblânzire a sălbăticiunii, deși nimeni nu-mi ceruse asta. Sunt teritorii care te invită si te roagă vădit să le îmblânzești. Se vede, se simte. Dar mai sunt si altele care te găzduiesc fără să îți ceară nimic. Acele teritorii care trăiesc prin sine și n-au nevoie de steagul tău înfipt în țărâna libertății proprii.

În momentul în care Americile pe care le-am cunoscut au început să se simtă amenințate, mi-au dat de înțeles imediat că nu e bine. Și m-au respins. Și mi s-a tăiat pământul de sub picioare și am căzut și m-a durut. Dar ce doare mai adevărat? Respingerea sau gândul că ți se impune să te îmblânzești după pofta celuilalt? O altă chestiune de alegere personală.

Scuză-mă, "America". N-am vrut. N-am vrut nici să-ți fur sălbăticiunea, nici să-ti subestimez frumusețea. N-am vrut să fii ca mine, am vrut să fii pentru mine. Ceea ce e la fel de egoist, dacă nu cumva mai rău. N-am vrut. Și știu că nici tu n-ai vrut să mă doară. Așa că mi-am luat steagul și l-am pitit înapoi în buzunar. M-am urcat pe cea mai înaltă culme a ta si am să stau să urmăresc de aici cum ești a ta, si nu a mea, și cum așa e cel mai bine.

o poveste

O așa îmbrățișare ai, de parcă vrei să dai toată pielea pieptului jos, ca să poți săruta cu pieptul tău rănile ascunse ale celuilalt.
Și ții la pieptul tău, strângi, zâmbești și te bucuri de parcă ai da viață din viața ta, sau ca și când lumea se termină acolo și tu te-ai liniștit la gândul că vă prinde-mbrățișați.
Când te-au întrebat de ce nu dai drumul, ai râs și-ai spus că nu vrei să fii un om gol, că tu nu ești plin cu tine, ci te umpli de celălalt. Fondul pentru forma ta. Și ce te-ai face dacă n-ai mai avea conținut? Ce te-ai face dacă ai umbla așa gol pe frigul ăsta de lume? Că oamenii sunt reci și răceală iese întruna din ei și chiar n-ai vrea să-ți fie frig de răceala altora. Egoiști suntem cu toții, până la urmă.
Când te-au întrebat dacă nu te doare să strângi așa tare. ai râs din nou și ai zis că ce-ți e o durere de mâini sau de piele față de durerea de suflet gol. Aia nici măcar nu mai e durere, completai tu. Că-ți proptești mâinile de nevoia celuilalt. Și de la dragoste n-a amorțit nimeni niciodată.
Te-au mai întrebat și dacă n-oi fi obosit de alergat de colo până colo în suflete cu formă de labirint. Că, vezi Doamne, cui i-ar plăcea să alerge șerpuit așa, după nimic? Te-au indignat puțin, dar ai râs din nou și le-ai replicat că nu știi de ce fel de labirint sterp au dat ei, că tu nici nu trebuie să ajungi la capătul vreunuia ca să găsești o comoară. Comori sunt la toate cotiturile de suflet pentru cei care nu intră în ele cu gândul să le caute capătul, ci cu rugămintea să nu se sfărșească prea repede călătoria.

Vă rog să mă înțelegeți, ai zis sătul de întrebări, mi-aș pune un carton de gât și aș umbla cu el pe stradă. L-aș inscripționa cu „Pot să te iau în brațe?”( e frumos să-i dai celuilalt dreptul de a decide singur) și aș căuta în priviri răspunsul, că pe acolo iese omul la suprafață, cu toate bubele lui. De ochi bolnavi e plină lumea, cartoanele de gât sunt puține. Dar eu îl am pe al meu pregătit, și dacă cineva ar vrea să mă imite, credeți-mă pe cuvânt că în cazul ăsta nu m-aș supăra deloc.
Nu obosești, nu te doare și nici nu-ți vine să dai drumul când niște ochi sălbăticiți urlă „Ia-mă în brațe”, și urlă și rănile lor, dar se blochează țipătul în pielea care e instruită să nu cedeze presiunii. Atunci îmbrățișezi de parcă vrei să dai toată pielea pieptului jos ca să poți săruta cu pieptul tău rănile ascunse ale celuilalt.

Sper că v-am lămurit și că nu mai aveți alte întrebări. Căci am eu una: pot să vă iau în brațe?