Am luat creionul în mână și m-am pus să te scriu pe foaie. De atâtea emoții ce aveam, am uitat să ascut creionul și te-am scris în gol, așa, de parcă ai fi fost un vis, de parcă nici nu existai. Dar l-am ascuțit și apoi, de atâtea emoții ce aveam, am scris încet, să nu te doară.
Tu.
Așa am început.
Nu ți-am spus pe nume și nici nu aș fi vrut. Ți-am dat sensu-ntreg al persoanei a doua singular și fă tu ce vrei cu el.
Am scris greșit și am mâzgălit peste, că ești plin de bube și greșeli, dar hai să învățăm că nu-i nimic greșit în asta. Nu?
Am pus alineat la fiecare idee nouă, că știu că știi ce-nseamna să spui: o luăm de la capăt.
Am căutat o gumă de șters când nu mi-a plăcut ceva, dar ce să vezi? Nu aveam. Am întrebat oriunde. Nu există. Gumă de șters (în) oameni nu s-a inventat. Așa că am pus în paranteză, am lăsat acolo. Și am mers mai departe.
Te-am scris pe foi întregi și am râs când mi-am dat seama că era de ajuns să scriu "Tu" pe o bucată mică de hârtie.
Am luat o pauză și am băut un ceai, lăsându-te pe jumătate dezbrăcat în foile alea toate. Am obosit și eu de mult ce te-am mai scris, și ai obosit și tu de mult ce m-ai lăsat.
Am revenit și când mi-am dat seama că nu mai am foi, am plâns de parcă nu mai aveam zile. Nu mai aveam, dar am găsit. Și foi, și zile.
La un moment mi-au amorțit și mâna și cuvintele și atunci am zis că poate apăs cam tare și te doare.
Când m-am oprit, m-am uitat la foi și nu înțelegeam nimic.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu