N-am sa-i cer coasta inapoi

Sunt aproape om. Sentimentele comune m-au desteptat azi dimineata cu un ticait asurzitor . " Hai cu noi , fii obisnuit!" , spuneau durerea si iubirea . " Lasa-te o zi pe mana noastra ! Da asta haina a deplinei singuratati de pe umerii tai umpluti , incheieturile batatorite... scoate-le din manecile catuse si hai , tu ,  suflet frumos ! Simte-ne ! "

Simtit-am astfel moartea langa mine. Ca unui iubitor de sange , soarele mi-a ars ochii, m-a intepat , jenat, jignit de-a dreptul cu bunavointa sa. " Cine esti tu si ce-ai facut cu bezna mea-viata ?" , intreb. " Cine sunt toti  acestia care-mi umplu linistea si singuratatea? Ce fac ei cu mantia mea rece ?Voi s-o port caci soarele de comun ma ucide! Voi sa ma-mbratiseze caci inconjurat de oameni , acum simt ce-nseamna sa fii singur. Acum , mai mult ca niciodata , pentru prima oara , in fapt, durerinta singuratatii... cum sa va spun ... doare.

Urcati-ma iarasi pe altarul meu de vesnicie ideala. Iar aripile inalta-voi spre zbor divin , insangerat. Sa ucid soarele si pe voi toti ! da , asta sa fac , sa curm acest haos! Ce-a fost in mintea voastra? M-ati purtat in infern. Nu stiti voi, oare,  ca Paradisul meu  este singuratatea?

Unde sunt jucariile mele? Unde-i papusa durere , unde-i trenuletul absolut, unde-i mingea infinit  si unde-s eu ? unde-s dus , de nu ma pot juca cu ele ? Sa mi le fac pe viata amici si sa traiesc cu ele. Sa lustruiesc spre stralucire absolutul, sa hranesc spre maturitate durerea , sa-mping infinitul cu forta-mi bruta? Unde ?

Rogu-te , zeu preamarit , iubeste-ti creatia si lasa-ma in bolul meu-nnegrit. Caci Adam ma proclam si pierdut-am pe Eva. Caci de mii de ani imbrac sub masti lemnoase chip de-ndragostit ca sa sfarsesc in bratele pacatoasei. Promit , de-o voi gasi , sa nu-i cer coasta inapoi. I le voi da pe toate , caci poate ea  , asa, continuu va pacatui si lume dupa lume a sa se nasca din pacat feminin.
 
 Doamne! Pe mine , mie , reda-ma! Caci aceasta mi-e cea mai buna companie. "

Trezit. Uimit. Distrus. Obosit. "Nu credeam sa-nvat a muri vreodata" In lumea lor m-au dus si de puteri m-au secat in nestire. Am pierit, in lumea lor, si mi-am dublat existenta aici , in absolut.

Eu voi continua sa fiu dusman al soarelui, voi continua sa ma joc si-am sa gasesc aici frumusetea uratului, placerea durerii , rasul din lacrima , viata din moarte.


- Inspiratie : " Oda ( in metru antic ) " -

Ai uitat ceva

Trezit de dimineață  mi-am dat seama că deja întârziasem la muncă și că oricum sunt în pragul unei concedieri, așa că ce rost mai avea să mă preling pe geamurile microbuzului și-n aglomerație  ca să ajung într-un loc pe care îl uram ? M-am concediat singur spre bucătărie unde aveam să beau cafeaua pe care chiar o meritam, urmărind în ziar locuri noi de muncă pe care nu le-aș dori sau nu le-aș primi.
      Monotonia dimineților mele vine si din faptul că geamul bucătăriei dă "în spate", cum s-ar zice. Privat de soare, de un bulevard aglomerat, de oameni grăbiți și alte lucruri citadine stau la masa, mănânc ceva și urmăresc elevii plictisiți ai liceului de vizavi. Dimineață de dimineață intră în clase fie veseli, fie somnoroși, își dau câte o palma peste ceafa sau își aruncă o privire și intră în rutina alături de mine .
Ei ore, ore .
Eu stat, stat.
Le-am citit de-a lungul anilor multe lucruri în ochi. Cel mai bine am comunicat cu aceia care-și aleg locul de lângă fereastră . Mereu, dar mereu, ridic în cinstea lor cana de cafea și le urez o zi buna și un viitor la fel de strălucit ca al meu .
Aici anotimpurile se disting cel mai bine. Arborii atât de bătrâni, cunoscători ai mult mai multor generații, le păstrează fiecare amintire, fiecare gând aruncat pe fereastră, fiecare oră peste program, fiecare zi din anii de liceu.
N-am văzut de prea multe ori pe cineva foarte atașat de uitatul pe fereastra, însă. Vreau să spun, de ce te așezi la fereastră ?  Ca să te sprijini cu cotul sau cu capul în orele care chiar te interesează? Ca să ce?
Eu am stat la fereastra ca să mă uit pe fereastră! Eu am facut liceul pe cer si printre crengi, l-am absolvit magna cum laude la categoria "lecții în pomi și-n nori".
[...]
Ei bine, am zâmbit poate ceva mai mult ca alta dată într-o anume dimineață.
Găsisem în sfârșit pe cineva care adora cerul la fel de mult ca mine! Găsisem o frumusețe de pasăre sălbatică, pene șaten-deschis și ochii luminoși. Călătorea toată ziua, tot timpul era cu ochii unde trebuia cu adevărat și chiar și atunci când politețea o făcea să se uite spre tablă/profesor/viața de școlar obișnuit, avea sufletul in cer. Am aflat asta cu vremea.
Mi-am găsit imediat un loc de munca. Nu presupunea prea mult efort pentru că era la domiciliu. Zi de zi, munca mea devenise urmărirea și ghicirea gândurilor ei călătoare. Descoperisem în sfârșit ce înseamnă să muncești cu plăcere. Salariul era pe deplin o avere: câte un zâmbet străin aruncat spre mine, nu pentru că mă știa pe acolo, ci pentru că-i plăcea viața .
Zâmbea mereu, mereu zâmbea. Râdea la fel de des și uneori rămânea cu privirea acolo pe-albastrul îndrăgit, știind că totul e mai bine când iubești cerul. Nu cred că și-a dat seama câte mi-a marturisit, că-i știu toate stările și emoțiile, că i-am urat succes înaintea unei lucrări și că ne-a fost frică împreună. Habar nu are că mă privea în ochi și mă umplea de viață la fel de mult cum pe ea o-mplinea cerul.

      Tot timpul fugi de faptul că ești împrăștiată, uitucă, amețită de  gânduri și probleme vechi. Te faci că recunoști și totuși habar n-ai, norocul tău că-ți mai servește cerul viață, că altfel te-ai fi  pierdut în tine, sălbăticiune ce ești! Ziua în care ai atins apogeul a fost și ziua în care m-am trezit hotărât să te caut. M-am trezit strategic cu jumătate de ora mai devreme,  să stau să mă gândesc cum ar fi să zâmbești într-adevăr pentru mine, nu pentru vremea de afara. Ai venit la școală mai uitucă decât de obicei, aproape ca niciodată. Ți-ai păstrat calmul în banca ta cer, deși sufletul scotea fum.
   
      Melancolică, tristă, nefericită, oricum ai fi fost ...Singură îți oferi toate stările astea, în amalgamul tău  gânduri. Am avut grijă de tine eu, oricum. O să ai timp să-mi mulțumești. Ți-am copt prăjituri, ți-am făcut cafea cu scorțișoară. Dar tu ai plecat de la școală grăbită, atât de grăbită încât ai lăsat în bancă ceva, lucru care nu prea se întâmplă. Colegele probabil te-ar fi atenționat, daca ar fi putut să vadă. Doar eu am vazut. Toate planurile mele picasera. Mi-am pus pe mine un palton, m-am încălțat și am coborât urgent.
       În trei minute ai ajuns. M-am stăpânit, urmărindu-te ținând capul sus, ferind privirea de pământ. N-am stat pe gânduri, m-am oprit în fața ta și-a m spus:
"Scuză-mă ... ți-ai uitat inima-n bancă. "
      Fata care îmi dăduse și furase inima, s-a uitat în palma mea, s-a făcut că apucă ceva și că băga ușor în geantă. Privindu-mă fix, mi-a spus :
" Mă-ngrijesc de ea acasă. Mulțumesc."
Cum ai putea să zâmbești străinului care-ți aduce inima în pumni la colț de stradă?
 Și-a continuat drumul scufundându-și capul între umeri pentru o clipă, zâmbind până acasa și iubind în continuare cerul.