Ce bine era

       Bulevardul se simtea destul de singur. Vorbea masinilor cu frunze, nu cu vorbe. Solitar, atat de solitar era drumul meu spre casa. Afara un cer noros  care nu promitea ploaie, insa garanta tristete cat pentru toata saptamana ce incepea. Sentimentele-n crescendo goneau in mine de fiecare data cand privirea mea vedea cate o urma de viata pe strada.
        Data jos din microbuz, am inceput sa calc in picioare drumul spre casa in loc sa-i multumesc pentru faptul ca ma poarta spre ea. La un moment dat, in calea mea a aparut un semn de circulatie. Pe marginea trotuarului,foarte serios, facandu-si datoria. Il acompaniau doi copii.
        Mutritele lor care abia se vedeau de glugile bine inchise, de mame mult iubitoare, mutritele acelea ascundeau ceva. Cautau mai de graba ceva. Initial nu am stiut ce. Pareau de-a dreptul... inabordabili, in toata cercetarea lor. N-am putut sa nu ma opresc usor in spate, observand si nefiind observata. Ziua mea nu o puteam califica drept cea mai buna, dar deodata aparuse o lumina la capatul tunelului plumburiu- o zi obisnuita de noiembrie.
       " Crezi ca o sa apara?"- intr-adevar...cautau sau asteptau ceva.
       " Sigur ca va aparea! Cred ca deja vad putin."- unul era increzator.
       "  Da? Unde? Unde???"- altul era curios.
        Amandoi erau copii. Si cautau ceva.
        Tu poate nu mai esti copil. Totusi, cand erai, ce obisnuiai sa cauti?
        In sanul copilariei, descoperirile au alt gust. Gustul victoriei, al reusitei. Notiuni pe care nu le cunoasteam, dar le simteam chiar si fara sa ne dam seama. Caci de multe nu ne dadeam seama...si ce bine era. Acum, cauti nervos prin toata casa un anumit obiect, iar punerea in ordine a lucrurilor dupa toata aceasta agitatie este groaznica. Atunci nu era. Era o aventura. Era placerea de a scoate in mijlocul camerei toate hainutele si jucariile. Sa te trantesti intre ele si sa nu-ti pese de haosul din jur. Caci de multe nu ne pasa...si ce bine era.  Ce daca era haos? Era un haos colorat, in care nu stiai ce cauti, dar sigur cautai ceva si sigur aveai sa-l gasesti.
        Probabil cautai in fiecare zi fata parintilor tai, cercetai continuu dupa privirea lor si erai in fata unei mine de aur atunci cand le gaseai zambetul. Posibil sa le fi cautat si mangaierea. Pe obrajori,pe frunte, pe ochi. Un schimb de energii care acum nu se mai petrece la fel de des, dar pe care inca il cauti, nu-i asa? Ca un copil...nu-i asa?
        Sunt multe lucruri pe care le cautai si majoritatea nu ti le mai aduci aminte. Le-ai uitat tocmai pentru ca le-ai gasit sau poate pentru ca, odata cu trecerea timpului, ti-ai dat seama ca erau lucruri marunte. Atunci cand, deja mare fiind, ai sa te simti incomplet, sa te gandesti totusi ca lucrurile mici le compun pe cele mari. Caci de multe lucruri mici am dat...si de bine era.
       Acum nu stiu cine mai are timp de cautat. Sau daca totusi mai exista, activitatea aceasta este printre cele mai detestate. A cauta astazi nu mai inseamna aventura. Inseamna risipa de timp, de nervi si, la cat suntem de dezordonati, chiar pierderea altor lucruri.
       " Sunt dintre aceia care crede ca in putin se afla totul", spune Dumas Fils in " Dama cu camelii". " Copilul este mic dar in el este cuprins omul", continua el. Prea bine atunci. Cand anume in acest drum al dezvoltarii personale am pierdut esenta copiilor din noi, abandonand-o la margine de drum? Copilul e a doua mama a omului. Din el creste. De ce nu se pot aplica legi ereditare si in cazul acesta, pentru conservarea sufletului de copil si a puritatii? Nu sunt absurda. Nu pretind oameni mari cu minti mici. Ci pastrarea in adancul fiecaruia a cate putin din ce-am fost noi mai frumos. Imi dau seama totusi ca exista o mare posibilitate ca aceste putinuri ascunse sa existe cu adevarat. Dar cum spuneam, noi nu mai stim sa cautam. Cel putin nu la fel de bine cum stim sa abandonam.


            La inceput s-a aratat putin albastru. Apoi mai mult si mai mult ...pana ce a fost albastru tot. Copilasii mei cautau cerul. Daca stau bine sa ma gandesc...si eu il caut. De fapt, l-am cautat intotdeauna.

Ce se ascunde în frunze ?

           Am aflat deunăzi că nu murim niciodată. Că din pământ venim și în pământ ne întoarcem. Iar după această revenire în elementul creator, ne împrăștiem prin el și continuăm să fim. În pomi, în frunze, în flori, în tot ce trăiește din și prin pământ. Va să zică, prin noi.
           O teorie personală asupra existenței de apoi eu nu am încă. Fiind un subiect pe care îl evit, am preferat să exist preocupându-mă de cum trăiesc aici, nu de cum va fi acolo. Acolo sa fie orice va fi să fie. Când ma întâlnesc cu o opinie străină, o analizez puțin, îmi dau cu părerea și cam atât.
           De data aceasta însă am meditat mai mult. De fapt, m-am bucurat. Pentru câteva secunde am fost aproape de acord.
          Am dat acestei interpretări o șansă. Nu pentru a trăda crezul meu "Carpe Diem!", ci pentru că dincolo de această părere există  rezolvarea unei mari dureri.
         Nu pe toți îi doare în momentul morții. Unii traversează pe partea "cealaltă" într-o liniște feerică. Alții prin zgomot și larmă. Larma rămâne și pe pământ. Foarte multă. Tot ce nu-i doare pe morți, îi doare pe vii. Agitația sufletească, tăcută sau extrem de zgomotoasă, rămâne printre noi. Mai mult sau mai puțin. Sau pentru totdeauna.
         Am o durere cu care ma țin de mana de mai bine de zece ani. S-a exteriorizat în multe feluri. Uneori nici n-o puteam liniști. Este ca un copil răsfățat, cu care ba mă înțeleg, ba nu. Am pierdut o bunică la vârsta la care moartea îmi era descrisă ca un somn lung. Eu când spun „bunica” mă trec mii de fiori. În momentul acela, "copilul" de lângă mine începe să plângă. Iar lacrimile lui sclipesc în ochii mei.
        Așadar, să aflu că cei morți nu sunt morți, ci poate frunze sau copaci,  m-a extaziat. Înseamnă asta că bunica, sufletu-mi pereche, stă la margine de drum, agățată de-o crenguță sau colorând un câmp monoton? Ce mult mi-aș dori să fie așa. Ce mult mi-aș dori ca în fiecare zi să merg în fața unei frunze, s-o mângâi cu privirea, să-i vorbesc. Dar e o nebunie. E o adevărată nebunie.
        În ziua în care am aflat lucrul acesta, am ajuns acasă foarte repede de la școală și mi-am spus să dorm puțin. Visul ce-a urmat mă va urmări și el toată viața.
       Imediat după ce am adormit în realitate, m-am trezit în vis. M-am ridicat brusc și am pornit spre bucătărie. N-am ajuns în bucătăria apartamentului meu, ci în cea a bunicii. Ea totuși nu era acolo. Am mâncat repede și destul de agitată. Apoi, am ieșit din casă. Afară era un fel de apocalipsă. Încă din prima clipă în care am ieșit din bloc, m-am lovit de o tânără care stătea de vorbă cu un corcoduș în floare. „Atât de devreme. Ce grăbită ești, doar ce înfloriseși", i-a spus. Am trecut pe lângă ea și am înaintat. În parcul din fața blocului era aglomerație. În iarbă stăteau copii, zâmbind frumos. Parcă erau mângâiați. Și chiar erau. Unii din ei aveau lacrimi în ochi, alții râdeau gălăgios. Se răsfățau printre firele verzi și lungi. M-am apropiat și inima mea a înghețat. „Mami, mami. Mă gâdili", și râdea copilul, mângâind apoi iarba.
        De acolo din parc am ajuns pe malul marii. În întinsul albastru erau oameni, la distanță destul de mare unii de alții. Alergau toți spre valuri, cu brațele deschise. Râdeau, păreau că trăiesc sau retrăiesc cea mai mare bucurie. M-am așezat pe nisip, descălțându-mă. Mi-am pus pantofii alături, mi-am cuprins genunchii între brațe și am rămas așa o clipă. Spre mine a venit un bărbat, care părea că se ia la întrecere cu unul din valurile care se spărgeau în țărm. „Te ții bine, bătrâne. Ca de fiecare dată”, a spus el valului care rămânea totuși în urma lui. L-am urmărit până ce m-a depășit și am stat puțin pe gânduri. Vântul a adus lângă mine o frunza. Văzând-o,  m-am mișcat ușor, schimbându-mi poziția. Îndreptată spre ea, am privit-o pentru câteva momente. „Crezi că pot să dorm cu tine în seara asta?", am întrebat-o. Vântul a ridicat-o și mi-a adus-o pe umărul stâng. Mi-am apropiat obrazul de ea și am respirat adânc, zâmbind.
       M-am trezit cu mine zâmbind în gând. După ce m-am asigurat că sunt unde trebuie, am respirat din nou adânc și am zâmbit. Apoi mi-am atins umărul stâng cu obrazul. Acolo îmi punea bunica mâna când stăteam și gospodăream desculță  în bucătăria ei, copil fiind.