O teorie personală asupra existenței de apoi eu nu am încă. Fiind un subiect pe care îl evit, am preferat să exist preocupându-mă de cum trăiesc aici, nu de cum va fi acolo. Acolo sa fie orice va fi să fie. Când ma întâlnesc cu o opinie străină, o analizez puțin, îmi dau cu părerea și cam atât.
De data aceasta însă am meditat mai mult. De fapt, m-am bucurat. Pentru câteva secunde am fost aproape de acord.
Am dat acestei interpretări o șansă. Nu pentru a trăda crezul meu "Carpe Diem!", ci pentru că dincolo de această părere există rezolvarea unei mari dureri.
Nu pe toți îi doare în momentul morții. Unii traversează pe partea "cealaltă" într-o liniște feerică. Alții prin zgomot și larmă. Larma rămâne și pe pământ. Foarte multă. Tot ce nu-i doare pe morți, îi doare pe vii. Agitația sufletească, tăcută sau extrem de zgomotoasă, rămâne printre noi. Mai mult sau mai puțin. Sau pentru totdeauna.
Am o durere cu care ma țin de mana de mai bine de zece ani. S-a exteriorizat în multe feluri. Uneori nici n-o puteam liniști. Este ca un copil răsfățat, cu care ba mă înțeleg, ba nu. Am pierdut o bunică la vârsta la care moartea îmi era descrisă ca un somn lung. Eu când spun „bunica” mă trec mii de fiori. În momentul acela, "copilul" de lângă mine începe să plângă. Iar lacrimile lui sclipesc în ochii mei.
Așadar, să aflu că cei morți nu sunt morți, ci poate frunze sau copaci, m-a extaziat. Înseamnă asta că bunica, sufletu-mi pereche, stă la margine de drum, agățată de-o crenguță sau colorând un câmp monoton? Ce mult mi-aș dori să fie așa. Ce mult mi-aș dori ca în fiecare zi să merg în fața unei frunze, s-o mângâi cu privirea, să-i vorbesc. Dar e o nebunie. E o adevărată nebunie.
În ziua în care am aflat lucrul acesta, am ajuns acasă foarte repede de la școală și mi-am spus să dorm puțin. Visul ce-a urmat mă va urmări și el toată viața.
Imediat după ce am adormit în realitate, m-am trezit în vis. M-am ridicat brusc și am pornit spre bucătărie. N-am ajuns în bucătăria apartamentului meu, ci în cea a bunicii. Ea totuși nu era acolo. Am mâncat repede și destul de agitată. Apoi, am ieșit din casă. Afară era un fel de apocalipsă. Încă din prima clipă în care am ieșit din bloc, m-am lovit de o tânără care stătea de vorbă cu un corcoduș în floare. „Atât de devreme. Ce grăbită ești, doar ce înfloriseși", i-a spus. Am trecut pe lângă ea și am înaintat. În parcul din fața blocului era aglomerație. În iarbă stăteau copii, zâmbind frumos. Parcă erau mângâiați. Și chiar erau. Unii din ei aveau lacrimi în ochi, alții râdeau gălăgios. Se răsfățau printre firele verzi și lungi. M-am apropiat și inima mea a înghețat. „Mami, mami. Mă gâdili", și râdea copilul, mângâind apoi iarba.
De acolo din parc am ajuns pe malul marii. În întinsul albastru erau oameni, la distanță destul de mare unii de alții. Alergau toți spre valuri, cu brațele deschise. Râdeau, păreau că trăiesc sau retrăiesc cea mai mare bucurie. M-am așezat pe nisip, descălțându-mă. Mi-am pus pantofii alături, mi-am cuprins genunchii între brațe și am rămas așa o clipă. Spre mine a venit un bărbat, care părea că se ia la întrecere cu unul din valurile care se spărgeau în țărm. „Te ții bine, bătrâne. Ca de fiecare dată”, a spus el valului care rămânea totuși în urma lui. L-am urmărit până ce m-a depășit și am stat puțin pe gânduri. Vântul a adus lângă mine o frunza. Văzând-o, m-am mișcat ușor, schimbându-mi poziția. Îndreptată spre ea, am privit-o pentru câteva momente. „Crezi că pot să dorm cu tine în seara asta?", am întrebat-o. Vântul a ridicat-o și mi-a adus-o pe umărul stâng. Mi-am apropiat obrazul de ea și am respirat adânc, zâmbind.
M-am trezit cu mine zâmbind în gând. După ce m-am asigurat că sunt unde trebuie, am respirat din nou adânc și am zâmbit. Apoi mi-am atins umărul stâng cu obrazul. Acolo îmi punea bunica mâna când stăteam și gospodăream desculță în bucătăria ei, copil fiind.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu