Arca lui Noe

                 A plâns aseară până ne-a acoperit. A plâns continuu, zile şi nopţi. Nu ştim de ce. Căci Domnul nu răspunde la vorbele ingrate ale suferinzilor nerecunoscători : „De ce, Doamne? De ce atâta ploaie?”

                 Pentru curăţare, cred eu. Pentru cât am păcătuit anterior şi poate chiar şi ce vom continua să facem. Să nu poţi aprecia ploaia care-ţi bate în geam, în cel mai plin de solitudine moment… Atâţia prieteni cristalini, gata să te asculte şi să sclipească înaintea problemelor tale.

                M-am întors acasă pe ploaia de care toţi spuneau că e „un chin”. O ploaie care nu-şi găsea locul pe Pământ. Toţi fugeau sau se ascundeau pe sub vreun acoperământ artificial. Vedeam chipurile nemulţumite şi la un moment dat n-am mai înţeles ce se întâmplă. Ce-i cu frica aceasta de ploaie? Florile în ghivece murdare stau şi privesc cum pică viaţa din cer, iar noi fugim de ea. M-am gândit la pervazul meu abandonat… Dacă pentru o secundă locuitorii Pământului ar fi florile, iar acestea ar îngriji oameni în ghivece, uitând cu săptămânile de ei, poate aşa ar conştientiza şi aceștia ce înseamnă ploaia.

                Cum o aşa realitate este irelevantă, revenim în filmul nostru bacovian, în care cerul e de plumb şi oamenii fug de viaţă. Pe drum, în ploaie, m-am dezbrăcat. Uşor. Am început cu gluga. După ce am dat-o jos, timp de câteva minute am stat cu capul ridicat spre cer şi cu mintea deschisă. A năvălit potopul în mine. A curăţat tot. Mi-a furat gândurile înceţoşate, temerile – rămășite ale nopţilor mele albe, umbrele de întrebări fără răspuns. Casa minţii a fost jefuită. Mi-a mai rămas atât: miros de ploaie.

                Cu mintea limpede, am desfăcut nasturii gecii şi m-am lăsat în voia ploii. Eram  om cu floare în ghiveci sau floare cu om în ghiveci, puţin mai conta. M-am bucurat nespus. Mă curăţa mâna Domnului, căzută asupra mea sub formă de picuri.

                Am continuat să admir viaţa, în drum spre casă. Până să ajung eram deja…curată. Din geamuri, florile priveau la dansul meu. Mi-au mulţumit în numele uscăciunii lor - uitarea omului, citadinul obosit şi aglomerat, existenţa fără trăire. În casă, când am ajuns , mi-am dat hainele jos şi am fugit să-mi ud floarea de pe pervaz. Nu oricum. Din bluza încărcată de ploaie, am stors peste frunze, flori, pământ, ghiveci. Apoi am luat şi pantalonii. Şi băscuţa. I-am dat florii mele ce-mi dă şi ea mie. Viaţă la schimb cu viaţă.

                                     Noe a spus ca ajunge în curând. Animalele din noi vor fi salvate şi duse altundeva. Iar pe Pământ, după ploaie , asemenea melcilor, poate vor apărea oameni.