Bulevardul se simtea destul de singur. Vorbea masinilor cu frunze, nu cu vorbe. Solitar, atat de solitar era drumul meu spre casa. Afara un cer noros care nu promitea ploaie, insa garanta tristete cat pentru toata saptamana ce incepea. Sentimentele-n crescendo goneau in mine de fiecare data cand privirea mea vedea cate o urma de viata pe strada.
Data jos din microbuz, am inceput sa calc in picioare drumul spre casa in loc sa-i multumesc pentru faptul ca ma poarta spre ea. La un moment dat, in calea mea a aparut un semn de circulatie. Pe marginea trotuarului,foarte serios, facandu-si datoria. Il acompaniau doi copii.
Mutritele lor care abia se vedeau de glugile bine inchise, de mame mult iubitoare, mutritele acelea ascundeau ceva. Cautau mai de graba ceva. Initial nu am stiut ce. Pareau de-a dreptul... inabordabili, in toata cercetarea lor. N-am putut sa nu ma opresc usor in spate, observand si nefiind observata. Ziua mea nu o puteam califica drept cea mai buna, dar deodata aparuse o lumina la capatul tunelului plumburiu- o zi obisnuita de noiembrie.
" Crezi ca o sa apara?"- intr-adevar...cautau sau asteptau ceva.
" Sigur ca va aparea! Cred ca deja vad putin."- unul era increzator.
" Da? Unde? Unde???"- altul era curios.
Amandoi erau copii. Si cautau ceva.
Tu poate nu mai esti copil. Totusi, cand erai, ce obisnuiai sa cauti?
In sanul copilariei, descoperirile au alt gust. Gustul victoriei, al reusitei. Notiuni pe care nu le cunoasteam, dar le simteam chiar si fara sa ne dam seama. Caci de multe nu ne dadeam seama...si ce bine era. Acum, cauti nervos prin toata casa un anumit obiect, iar punerea in ordine a lucrurilor dupa toata aceasta agitatie este groaznica. Atunci nu era. Era o aventura. Era placerea de a scoate in mijlocul camerei toate hainutele si jucariile. Sa te trantesti intre ele si sa nu-ti pese de haosul din jur. Caci de multe nu ne pasa...si ce bine era. Ce daca era haos? Era un haos colorat, in care nu stiai ce cauti, dar sigur cautai ceva si sigur aveai sa-l gasesti.
Probabil cautai in fiecare zi fata parintilor tai, cercetai continuu dupa privirea lor si erai in fata unei mine de aur atunci cand le gaseai zambetul. Posibil sa le fi cautat si mangaierea. Pe obrajori,pe frunte, pe ochi. Un schimb de energii care acum nu se mai petrece la fel de des, dar pe care inca il cauti, nu-i asa? Ca un copil...nu-i asa?
Sunt multe lucruri pe care le cautai si majoritatea nu ti le mai aduci aminte. Le-ai uitat tocmai pentru ca le-ai gasit sau poate pentru ca, odata cu trecerea timpului, ti-ai dat seama ca erau lucruri marunte. Atunci cand, deja mare fiind, ai sa te simti incomplet, sa te gandesti totusi ca lucrurile mici le compun pe cele mari. Caci de multe lucruri mici am dat...si de bine era.
Acum nu stiu cine mai are timp de cautat. Sau daca totusi mai exista, activitatea aceasta este printre cele mai detestate. A cauta astazi nu mai inseamna aventura. Inseamna risipa de timp, de nervi si, la cat suntem de dezordonati, chiar pierderea altor lucruri.
" Sunt dintre aceia care crede ca in putin se afla totul", spune Dumas Fils in " Dama cu camelii". " Copilul este mic dar in el este cuprins omul", continua el. Prea bine atunci. Cand anume in acest drum al dezvoltarii personale am pierdut esenta copiilor din noi, abandonand-o la margine de drum? Copilul e a doua mama a omului. Din el creste. De ce nu se pot aplica legi ereditare si in cazul acesta, pentru conservarea sufletului de copil si a puritatii? Nu sunt absurda. Nu pretind oameni mari cu minti mici. Ci pastrarea in adancul fiecaruia a cate putin din ce-am fost noi mai frumos. Imi dau seama totusi ca exista o mare posibilitate ca aceste putinuri ascunse sa existe cu adevarat. Dar cum spuneam, noi nu mai stim sa cautam. Cel putin nu la fel de bine cum stim sa abandonam.
La inceput s-a aratat putin albastru. Apoi mai mult si mai mult ...pana ce a fost albastru tot. Copilasii mei cautau cerul. Daca stau bine sa ma gandesc...si eu il caut. De fapt, l-am cautat intotdeauna.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu