in inima grupului din care rasar , este arhicunoscut faptul ca sunt uneori dependenta de mijlocul comun de transport ( de 1 singur fel in acest oras, 1 si nasol). si am motive , sau explciatii care ma pot scuze in fata celor ce ma judeca pentru asta: intr-un cadru restrans un om e observat mult mai bine, inconjurat din toate partile omul isi arata fata , si pe langa asta sunt lenesa.
de cele mai multe ori cobor impresionata de nimic, nu mereu am ce observa si aproape niciodata nu e nimic bun ce s-ar fi putut ivi.
Insa, in una din zilele mele lenese, am urcat in autobuz , si m-am inchinat spre evitarea gropilor si accidentelor ( simtiti ironia, va rog !) mi-am gasit loc la geam de unde vad si ce mai e pe afara , am ochi de vultur si observ din mii de parti. pe undeva pe la a 2 a statie, golul de langa mine s-a umplut de fericire. Fericire, va rog sa ma credeti.
alaturi mi s-a asezat o fetita purtatoare de sindrom down, cu caracteristicile specifice bolii, printre care se numara si sclipirea din priviri, pe care va indrum sa o cautati odata. stiu ca puteam sa profit de intalnire mai mult, si stiu ca puteam sa fiu mai putin constransa, dar recunosc rusinata ca m-am panicat . am preferat deci sa stau cu privirea atintita pe geam , si ochii mintii atintiti spre micuta.
O statie mai tarziu , stand aproape lipita de geam , am simtit un fel de 'bine', daca ma intelegeti. Am simtit o mangaiere mai ceva ca cea de mama , o caldura care ma inunda din ce in ce mai tare. Am tresarit ce-i drept, fiindca pe langa caldura , acea mangaiere transmitea si ceva curios. Am intors capul oarecum nedumerita spre mititica iar ea mi-a soptit ' Nu te speria, eu sunt.'
Si adevarul asta e , ea era.. o micuta nefericita menita sa fie fericirea altora.
