Sindromul down - sindromul atasamentului

in inima grupului din care rasar , este arhicunoscut faptul ca sunt uneori dependenta de mijlocul comun de transport ( de 1 singur fel in acest oras, 1 si nasol). si am motive , sau explciatii care ma pot scuze in fata celor ce ma judeca pentru asta: intr-un cadru restrans un om e observat mult mai bine, inconjurat din toate partile omul isi arata fata , si pe langa asta sunt lenesa.
de cele mai multe ori cobor impresionata de nimic, nu mereu am ce observa si aproape niciodata nu e nimic bun ce s-ar fi putut ivi.
Insa, in una din zilele mele lenese, am urcat in autobuz , si m-am inchinat spre evitarea gropilor si accidentelor ( simtiti ironia, va rog !) mi-am gasit loc la geam de unde vad si ce mai e pe afara , am ochi de vultur si observ din mii de parti. pe undeva pe la a 2 a statie, golul de langa mine s-a umplut de fericire. Fericire, va rog sa ma credeti.
alaturi mi s-a asezat o fetita purtatoare de sindrom down, cu caracteristicile specifice bolii, printre care se numara si sclipirea din priviri, pe care va indrum sa o cautati odata. stiu ca puteam sa profit de intalnire mai mult, si stiu ca puteam sa fiu mai putin constransa, dar recunosc rusinata ca m-am panicat . am preferat deci sa stau cu privirea atintita pe geam , si ochii mintii atintiti spre micuta.
O statie mai tarziu , stand aproape lipita de geam , am simtit un fel de 'bine', daca ma intelegeti. Am simtit o mangaiere mai ceva ca cea de mama , o caldura care ma inunda din ce in ce mai tare. Am tresarit ce-i drept, fiindca pe langa caldura , acea mangaiere transmitea si ceva curios. Am intors capul oarecum nedumerita spre mititica iar ea mi-a soptit ' Nu te speria, eu sunt.'
Si adevarul asta e , ea era.. o micuta nefericita menita sa fie fericirea altora.

4 picioare , si un drum spre casa

Obiceiul prost ( ?! ) de-a privi in jos atunci cand merg m-a adus fata in fata cu realitatea actuala : am devenit un patruped, ce zoreste in fiecare seara spre casa, pe ploaie , pe intuneric. Am mers asa de ceva vreme, pare-mi-se ca m-am prea obisnuit. n-am grabit nicicand pasul, am profitat de orice milimetru de drum, mers in 4 , 4 picioare.
sunt momente cand, aiurita fiind, vad doar doua. silly me! misc capul alarmata dintr-o parte-n alta, si revin la realitate . care realitate? a da , cele 4 picioare cu care merg in fiecare seara spre casa. s-ar zice ca sunt lenesa, dat fiind faptul ca restul in jur se tin pe 2 , eu pe 4.
nu, nu sunt singurul patruped grabit , am mai vazut cativa. sper sa fie cat mai multi ,asa incat sa formam o comunitate.
Am (devenit) = eu si cineva-ul meu.

Voluntariat = o mie de zambete.

Copii sunt , inevitabil, o sursa de energie permanenta. Sa ai ocazia sa fi motivul bucuriei lor?! Ceva nepretuit!
Am participat de curand la o actiune de de voluntariat  , desfasurat in sala de sport a orasului. Tematica: concurs sportiv intre copiii gradinitelor si creselor din diferite orase.
Aparitia celor mici a fost treptata, dar odata ce au ajuns cu totii in sala cea mare, au reusit sa umple imensul cu o larma, departe de a fi deranjanta. Pregatiti de concurs, sau nu , emotionati, ori nu , au reusit sa surprinda prin cumintenie, buna crestere si entuziasm nemarginit.
Din 'coordonator de echipaj' ( mult spus) , am devenit un Sylvester hotarat sa bucure toti acei soricei jucausi. Am 'furat' costumatia unuia dintre colegii mei , si m-am aruncat in marea de imbratisari si sarutari. Zambete de neegalat, priviri gingase, urmate de poezii si cantecele dedicate mie , ' Pisi'.
Lasand la o parte faptul ca eram la un pas de a-mi pierde ' codita' ,un obrajor mi-a fost avariat, iar nasucul ciupit de mii de ori, am izbutit sa respir in spatele costumatiei , si mi-am spus sa ma mai bucur putin de cate un ranjet copilaros. O escapada de 2 minute afara, unu doua pahare cu apa , si inimile celor mici erau astfel pline de bucurie.
Credeti-ma va rog, in toata viata mea scurta , nu m-am simtit atat de iubita, nu am ras atat de sincer, si nu m-am bucurat mai mult de crearea unui zambet.
' Pisi, am sa-i spun lu' mami ca am vorbit cu tine astazi ! '

Uit mereu daca am incuiat usa.

Oameni critica alti oameni .  documentare despre oameni, carti despre oameni. Arta se concentreaza pe om odata cu perioada renascentista , si probabil de atunci am devenit niste snobi, preocupati excesiv de NOI , oamenii.
Mi-am ocupat zile bune cu un anume fel de spionaj. Nu ma camuflez, nu ma ascund. Imi gasesc un punct , unde sa pot sta intr-o stare ' zen' si ma uit la suflarea omeneasca din jur. 7 din 10 oameni observati au uitat sa-si incuie usa. Se lasa asadar pradati, orice strain intra la ei in ... casa si fura tot ce se poate : identitate, amintiri, valori.
Asa si eu . N-am vrut mereu sa raman descuiata , doar ca uit. Asta mi-e scuza. Undeva la mijlocul zilei , ma intreb daca am incuiat usa. Dandu-mi seama ca nu , ma intreb cati m-au furat pana acuma .
Cati ca mine vad maine pe strada ?

Cartierul primavara

Pana nu demult, adormeam pe balcon , asteptand sa apara macar o frunza in copacii ce odonioara imi umbreau copilaria. Acum, adorm uitandu-ma la plinul lor, la frumusetea lor, si la haina proaspata pe care cartierul meu a imbracat-o.
Am cate o perspectiva diferita din fiecare camera din apartament. Sincera sa fiu, adorata este cea din camera mea, ce-mi ofera viziune asupra cerului. Zi de zi, vaslesc in largul albastru , chiar si cand sunt nori. M-am pierdut odata , m-au cautat zile intregi iar in loc de ' Unde ai fost atata timp?!' ma intrebau' Unde ti-a fost capul?!' . Incep sa ma conving pe zi ce trece ca putine din calatoriile mele le fac pe de-a intregul. Ori plec cu mintea, ori cu sufletul, trupul ... depinde de stare.
Oamenilor le prieste mirosul imbietor , iar hormonii fericirii s-au inmultit considerabil. Felicitari tuturor, va faceti singuri ziua mai frumoasa!
Primavara este , fara doar si poate , escapada ideala. Celor ce se avanta in a cerceta , le propun un bagaj simplist : minte eliberata , suflet deschis , trup revigorat.