Despre frumusețea uitată a prieteniilor la depărtare

Zilnic ne deplasăm. Ne deplasăm din cameră în bucătărie, de pe scaun în pat. Facem și trasee mai lungi, până la magazin, până la gunoi, și tot creștem. Mergem în oraș. Până în centru, până mai departe de centru, până la capătul celălalt al orașului. Zi de zi, nu contează ruta. Ci că te deplasezi. Fiecare drum aduce o schimbare, îmbunătățește sau înrăutățește o situație. Cu cât mărești traseul, cu atât mărești și șansa de-a primi ceva frumos de la viață.

Care este cea mai lungă deplasare a ta? Și mai important decât atât: ce ți-a rămas mai drag în urma deplasării?

Mă bucur de fiecare dată când am ocazia să plec undeva. Mă bucur de gândul că o să însemne ceva și c-o să mă întorc puțin sau mult diferită de cum am plecat. Diferența vine din factori diverși. Plec tristă, vin veselă, sau invers. Plec cu mâna goală, mă întorc cu ea plină , sau invers. Plec singură , mă întorc însoțită, și asta nu e niciodată invers. 

N-am să pot vreodată să conving pe cineva cât de dragi îmi sunt prietenii. Am să tot scriu despre subiectul ăsta, atât de drag mie, fără să reușesc să transmit, măcar pe jumătate, adevărata față a aprecierii mele. Indiferent de unde sunt, sau cum i-am primit, sunt un cadou. Toți sunt cadourile mele, ceva ce mi-am dorit , îmi doresc și-am să-mi doresc mereu. Daruri ce trebuie prețuite la fel de tare ca viața. Căci adunați, toți, ei formează, de fapt, viața. Imaginează-ți, cândva, să te trezești de dimineață, să fii normal, analizându-te singur, fără să te bagi prea mult în seamă. Ai să vezi cât de mare impact au ei asupra unei zile, cât de diferit s-ar derula ea în absența lor. N-am să propun nimănui să încerce să stea o zi fără prieteni căci n-am să pot vreodată să-i dau ziua aceea pierdută înapoi. 

În curând am să fac nota acestei veri și am să văd nu ce am de plătit, ci pentru ce am de mulțumit. Și pe lângă lecții de viață, dragoste neprețuită și altele, am să mulțumesc pentru prietenii pe care i-am primit cadou de la zilele însorite ale vacanței mele. Am să mulțumesc gândindu-mă la ei la fel de frumos cum mă gândesc acum, cu la fel de mult dor, cum mă gândesc acum. Căci nu sunt dintre acei prieteni cu care pot să fac zilnic câte un schimb de zâmbete,  prieteni de care mă bucur și pe care îi iubesc cu vorbe și priviri de fiecare dată când îi văd.  Sunt oameni cu care legătura e păstrată altfel, sunt oameni care după doi ani au aceeași frumusețe și cel mai special dintre toate lucrurile posibile : au același drag de tine, aceeași dorință de a te avea aproape și aceiași ochi frumoși, pe care indiferent cât de rar îi vezi, poți să te încrezi că ai să-i mai vezi și de acum încolo. 

Orice mic gest din partea lor, după zile sau săptmani de nevorba te va bucura înzecit. Odată indusă ideea de „pot să-ți fiu prieten", aceasta nu se pierde, sau dacă da, trebuie să coste mult, iar costul îl percep in durere. 

( Tocmai am fost făcută să râd de-un prieten de departe.
                                           Ceva de neprețuit ) 

Dar acum nu e vorba de durere, ci chiar dimpotrivă. E vorba despre bucuria uitată a prieteniilor la depărtare, de care oamenii fug, pe care nu le-au experimentat niciodată, și de care n-au habar, cât de frumoase și adevărate pot fi. E vorba despre persoane pe care le întâlnești întâmplător și care devin parte din fiecare zi a ta, sau dacă nu chiar atât, parte din tine. Dacă stau mai bine să mă gândesc, înseamnă la fel de mult. Despre marele drag de-a te trezi de dimineață și a găsi un mesaj de departe. Și stai, te gândești, îți dai seama  că de undeva , dintr-un oraș pe care poate nici măcar nu l-ai vizitat, cineva îți trimite un gând bun, cineva ți-e aproape. 

Dați mai mult preț lucrurilor mici și distanțelor mari, căci niciodată nu poți să știi de unde apare un bun prieten. :) 

Copilul care alergă de ploaie

Mai devreme chiar decât părinții sau bunicii, se trezize Petru. 2 ochi blânzi, îmbrățișați de pomeții pistruiați și zâmbăreți au plecat hoinari prin curte, în căutarea „armelor" de astăzi. Arme împotriva maturității, a celor mari care, după spusele lui, caută cu orice chip să-i fure copilăria.

„Fortăreața mea e mai puternică decât orice vorbă de-a voastră. Nimeni, niciodată, n-o să izbutească să mă despartă de comoara ce-o ascund acolo! Oameni mari și răi, asta sunteți. Oameni mari și răi.", spunea mereu Pentru, înțepându-și mama cu un băț în dos, în timp ce ea spăla vasele.

Petru dădea trezirea în fiecare dimineață, la 7:30, smulgându-i mamei ultimele imagini din vis, cele mai frumoase, cum se întâmplă  întotdeauna. Reușea să pună totul în mișcare și să îi facă pe toți să uite, în cel mult zece minute, că fusese noapte, că dormiseră  și că ieri a fost de fapt o altă zi. Alerga desculț la fântână, unde tatăl său se spală bărbătește pe față și pe mâini. Petru împrumută acea poziție aplecată, cu picioarele ușor depărtate, și luă în pumnii lui apă călduță, pregătită din vreme, apa ce îl boteza în fiecare dimineață, întru și mai multă viață și voioșie. Mândru de baia „rece” pe care o înfrunta, alegea să își arate puterea în continuare,  alergând după găini, până când toate bobițele de apă din păr și de pe față dispăreau. La micul dejun avea un scaun mititel, care-l ridica deasupra  mesei doar cu ochii. Cerea mereu un firicel de ceapă, pe care îl flutura deasupra capului, în timp ce prezenta problema zilei :  „Astăzi ne confruntăm cu o  mare căldură. Armata noastră trebuie să se păzească”. După care, de acolo de sub masă, se auzea un ronțăit de ceapă. Și parcă-l auzeai și cum zâmbește. 

Imediat după micul dejul se făcea nevăzut. În cazul în care nu ploua, sau dacă nu voia să se războiască cu părinții săi, hoții de copilărie, petrecea zilele, până spre înserat, pe câmp. Venea la masa de prânz, foarte tăcut, spunând că un cavaler care-și merită onorurile  nu-și bate joc de-o masă adevărată. Nu lăsa nimic în farfurie, săruta mâna bunicii, apoi pe a mamei, în fața bunicului și a tatălui își scotea coiful din ziar, după care fugea înapoi la locușorul lui. 

Ploaie era cea care îl aducea acasă prea devreme. Avut deja în grijă de apusul de soare, părinții nu-și mai făceau probleme de lipsa celui mic, gândindu-se numai la obrăjorii pistruiați care adormeau zâmbind, în timp ce povesteau o zi întreagă, înainte de culcare. Uneori se mirau de băiețel, când venea acasă tăcut și se ascundea în obor. Nu era nevoie de prea multe întrebări sau dojeneli. Mama ieșea cu un picior din bucătărie, arunca o privire spre cer și afla imediat răspunsul: „stă să plouă”. Petru e copilul care fuge de ploaie. 

Nu i-a căutat vreo explicație vreodată acestei temeri. Poate nici n-ar fi știut să o găsească. Știa doar că îi fura zâmbetul de pe buze, puterea din picioare și bucuria din ochi cu fiecare nor mărunt care apărea pe cer. 

Dar ce fel de copil mai ești dacă fugi de ploaie? Și de ce copilărie goală tot tragi, dacă n-a spălat-o niciodată o ploaie rece, vara, pe câmpul gol de țară, unde sub fiecare firicel de grâu ai ascunsă câte o dorință? Cum ți-ai propus să te îngrijești de dorințele tale și cum să ți se întâmple, odată ce tu nu părăsești prezentul? Să înfrunți o teamă înseamnă să devii altfel. Tu-ul dinainte ți-e deja inferior, mult mai slab, nepregătit, necopt. Cu fiecare teamă pe care o înfruntăm cunoaștem mai multe fețe ale vieții și urcăm câte o treaptă în ascensiunea cunoașterii. Însă întotdeauna staționarea prelungită la un etaj inferior așteptărilor și destinului, îți va marca existența. Asta doar dacă nu te decizi să stai puțin în ploaie. 

Nu știm sigur dacă cineva i-a spus și lui Petru aceste vorbe, sau dacă le-a visat. În dimineața în care a fugit desculț și nemâncat de acasă, a semnat un pact cu sine. A ajuns pe câmpul lui de dorințe și a așteptat, a așteptat, frica lui deja educată spunându-i că se apropie momentul. A închis ochii, așezat pe pământ, și când inima a bătut cu o intensitate mai mare ca de obicei, a știut că trebuie să îi deschidă. S-a ridicat în picioare și a început să alerge. În câteva secunde, odată cu el, alerga și ploaia. Rece și caldă în același timp, viață picată din cer. În mintea lui Petru nu mai erau nici arme, nici fortărețe. Necesitatea lor zburase odată cu prima picătură de ploaie pe obrazul său. A înțeles atunci că nimeni n-o să îi fure copilăria, mai ales când aleargă desculț în ploaie. 

Există câte un Petru în spatele fiecărei perechi de ochi, și ploaia îmbracă multe forme. Dar Petru-ul meu a stat în ploaie. Tu ce teamă ai înfruntat azi? 

"Ce-ai omorât , omorât rămâne"

Nu demult am început să văd cu ce se mănâncă viața. Nici acum nu știu exact, pentru că dau pe mine mereu, scap din gură, din furculiță , unii ar spune că n-am habar să-mi mănânc viața, dar nu e chiar așa.

De când m-am așezat la masă, cu gândul ăsta, am început cu feluri ușoare, ușoare de tot, și judecând după câte mai am de trăit, cred că nu am trecut încă de aperitive. 

Unul din cele mai frumoase lucruri din viața mea, de până acum, e marea de oameni în care am prilejul să mă bălăcesc. De fiecare dată când se ivește e mult mai mare, și de fiecare dată mă aleg cu câteva scoici pe care le iau acasă, pe care le iubesc din toată inima și pentru care mă pot face chiar mare sau nisip, numai să le fie bine. Pe ele mi le fac prieteni. 

Culeg frunze, culeg flori, culeg dopuri de pe jos, culeg mostre din fiecare om care se plimbă cu mine pe stradă.  Problema cea mai mare este că nici culesul, nici chiar eu , nu reușim să trecem prin ochii celorlalți așa cum ar trebui. Și poate nu toți înțeleg, și poate nu toți acceptă. Să iei de pe jos, e ca și când ai lua din omul de lângă tine. Căci el te vede, și reacționează.
Eram cândva c-o „scoică” de a mea la plimbare și am găsit pe jos o pană. Am luat-o de pe jos și scoica a zâmbit. Acum mi-e cea mai dragă pană, bună de purtat în păr. Întelegeți teoria?

Când mă împrietenesc cu cineva, e un fel de partidă de vânătoare. Căci amândoi vânăm tot ce-i mai bun și rău din celălalt. La cele mai multe dintre aceste partide, la mine este capturat ceva. Mai mult decât capturat, omorât. Omorât într-un sens frumos si bun, cel mai! Tocmai de aceea eu nu uit și nu iubesc cu porția, căci ce-ai omorât, omorât ramâne. :)