"Ce-ai omorât , omorât rămâne"

Nu demult am început să văd cu ce se mănâncă viața. Nici acum nu știu exact, pentru că dau pe mine mereu, scap din gură, din furculiță , unii ar spune că n-am habar să-mi mănânc viața, dar nu e chiar așa.

De când m-am așezat la masă, cu gândul ăsta, am început cu feluri ușoare, ușoare de tot, și judecând după câte mai am de trăit, cred că nu am trecut încă de aperitive. 

Unul din cele mai frumoase lucruri din viața mea, de până acum, e marea de oameni în care am prilejul să mă bălăcesc. De fiecare dată când se ivește e mult mai mare, și de fiecare dată mă aleg cu câteva scoici pe care le iau acasă, pe care le iubesc din toată inima și pentru care mă pot face chiar mare sau nisip, numai să le fie bine. Pe ele mi le fac prieteni. 

Culeg frunze, culeg flori, culeg dopuri de pe jos, culeg mostre din fiecare om care se plimbă cu mine pe stradă.  Problema cea mai mare este că nici culesul, nici chiar eu , nu reușim să trecem prin ochii celorlalți așa cum ar trebui. Și poate nu toți înțeleg, și poate nu toți acceptă. Să iei de pe jos, e ca și când ai lua din omul de lângă tine. Căci el te vede, și reacționează.
Eram cândva c-o „scoică” de a mea la plimbare și am găsit pe jos o pană. Am luat-o de pe jos și scoica a zâmbit. Acum mi-e cea mai dragă pană, bună de purtat în păr. Întelegeți teoria?

Când mă împrietenesc cu cineva, e un fel de partidă de vânătoare. Căci amândoi vânăm tot ce-i mai bun și rău din celălalt. La cele mai multe dintre aceste partide, la mine este capturat ceva. Mai mult decât capturat, omorât. Omorât într-un sens frumos si bun, cel mai! Tocmai de aceea eu nu uit și nu iubesc cu porția, căci ce-ai omorât, omorât ramâne. :)