„Fortăreața mea e mai puternică decât orice vorbă de-a voastră. Nimeni, niciodată, n-o să izbutească să mă despartă de comoara ce-o ascund acolo! Oameni mari și răi, asta sunteți. Oameni mari și răi.", spunea mereu Pentru, înțepându-și mama cu un băț în dos, în timp ce ea spăla vasele.
Petru dădea trezirea în fiecare dimineață, la 7:30, smulgându-i mamei ultimele imagini din vis, cele mai frumoase, cum se întâmplă întotdeauna. Reușea să pună totul în mișcare și să îi facă pe toți să uite, în cel mult zece minute, că fusese noapte, că dormiseră și că ieri a fost de fapt o altă zi. Alerga desculț la fântână, unde tatăl său se spală bărbătește pe față și pe mâini. Petru împrumută acea poziție aplecată, cu picioarele ușor depărtate, și luă în pumnii lui apă călduță, pregătită din vreme, apa ce îl boteza în fiecare dimineață, întru și mai multă viață și voioșie. Mândru de baia „rece” pe care o înfrunta, alegea să își arate puterea în continuare, alergând după găini, până când toate bobițele de apă din păr și de pe față dispăreau. La micul dejun avea un scaun mititel, care-l ridica deasupra mesei doar cu ochii. Cerea mereu un firicel de ceapă, pe care îl flutura deasupra capului, în timp ce prezenta problema zilei : „Astăzi ne confruntăm cu o mare căldură. Armata noastră trebuie să se păzească”. După care, de acolo de sub masă, se auzea un ronțăit de ceapă. Și parcă-l auzeai și cum zâmbește.
Imediat după micul dejul se făcea nevăzut. În cazul în care nu ploua, sau dacă nu voia să se războiască cu părinții săi, hoții de copilărie, petrecea zilele, până spre înserat, pe câmp. Venea la masa de prânz, foarte tăcut, spunând că un cavaler care-și merită onorurile nu-și bate joc de-o masă adevărată. Nu lăsa nimic în farfurie, săruta mâna bunicii, apoi pe a mamei, în fața bunicului și a tatălui își scotea coiful din ziar, după care fugea înapoi la locușorul lui.
Ploaie era cea care îl aducea acasă prea devreme. Avut deja în grijă de apusul de soare, părinții nu-și mai făceau probleme de lipsa celui mic, gândindu-se numai la obrăjorii pistruiați care adormeau zâmbind, în timp ce povesteau o zi întreagă, înainte de culcare. Uneori se mirau de băiețel, când venea acasă tăcut și se ascundea în obor. Nu era nevoie de prea multe întrebări sau dojeneli. Mama ieșea cu un picior din bucătărie, arunca o privire spre cer și afla imediat răspunsul: „stă să plouă”. Petru e copilul care fuge de ploaie.
Nu i-a căutat vreo explicație vreodată acestei temeri. Poate nici n-ar fi știut să o găsească. Știa doar că îi fura zâmbetul de pe buze, puterea din picioare și bucuria din ochi cu fiecare nor mărunt care apărea pe cer.
Dar ce fel de copil mai ești dacă fugi de ploaie? Și de ce copilărie goală tot tragi, dacă n-a spălat-o niciodată o ploaie rece, vara, pe câmpul gol de țară, unde sub fiecare firicel de grâu ai ascunsă câte o dorință? Cum ți-ai propus să te îngrijești de dorințele tale și cum să ți se întâmple, odată ce tu nu părăsești prezentul? Să înfrunți o teamă înseamnă să devii altfel. Tu-ul dinainte ți-e deja inferior, mult mai slab, nepregătit, necopt. Cu fiecare teamă pe care o înfruntăm cunoaștem mai multe fețe ale vieții și urcăm câte o treaptă în ascensiunea cunoașterii. Însă întotdeauna staționarea prelungită la un etaj inferior așteptărilor și destinului, îți va marca existența. Asta doar dacă nu te decizi să stai puțin în ploaie.
Nu știm sigur dacă cineva i-a spus și lui Petru aceste vorbe, sau dacă le-a visat. În dimineața în care a fugit desculț și nemâncat de acasă, a semnat un pact cu sine. A ajuns pe câmpul lui de dorințe și a așteptat, a așteptat, frica lui deja educată spunându-i că se apropie momentul. A închis ochii, așezat pe pământ, și când inima a bătut cu o intensitate mai mare ca de obicei, a știut că trebuie să îi deschidă. S-a ridicat în picioare și a început să alerge. În câteva secunde, odată cu el, alerga și ploaia. Rece și caldă în același timp, viață picată din cer. În mintea lui Petru nu mai erau nici arme, nici fortărețe. Necesitatea lor zburase odată cu prima picătură de ploaie pe obrazul său. A înțeles atunci că nimeni n-o să îi fure copilăria, mai ales când aleargă desculț în ploaie.
Există câte un Petru în spatele fiecărei perechi de ochi, și ploaia îmbracă multe forme. Dar Petru-ul meu a stat în ploaie. Tu ce teamă ai înfruntat azi?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu