Cred c-o chema furtună

Cred c-o chema furtună și niciodată nu avea ochii mai liniștiți ca atunci când era agitată. Și niciodată mai goi ca atunci când era liniștită.
Cred c-o chema furtună și aveam impresia că norii cei mai bogați de ploaie s-ar fi repezit imediat dacă ar fi văzut-o măcar o dată zâmbind.
Cred c-o chema furtună și ori de câte ori stăteai la ea în brațe toate ramurile trupului îți vibrau, și-ti cădeau și frunze, dar tot ea te făcea să crești.
Poate o chema furtună, că nu ne sincronizam niciodată și mă prindea mereu nepregătit, mă ploua, mă certa și mi-era cam frig după.
Poate o chema furtună, că venea neanunțată și tuna și fulgera în cameră de frumoasă ce era și de mult ce ne iubeam.
O chema furtună și ai fi nebun să crezi că o umbrelă te putea salva.
O chema furtună și chiar dacă te speria, stăteai la geam să vezi cum se aprinde și se agită, ca oricum trece și vă faceți soare.
O chema furtună și eu iubeam să stau în ploaie.

M-am pus să te scriu pe foaie - Tu

Am luat creionul în mână și m-am pus să te scriu pe foaie. De atâtea emoții ce aveam, am uitat să ascut creionul și te-am scris în gol, așa, de parcă ai fi fost un vis, de parcă nici nu existai. Dar l-am ascuțit și apoi, de atâtea emoții ce aveam, am scris încet, să nu te doară.
Tu.
Așa am început.
Nu ți-am spus pe nume și nici nu aș fi vrut. Ți-am dat sensu-ntreg al persoanei a doua singular și fă tu ce vrei cu el.
 Am scris greșit și am mâzgălit peste, că ești plin de bube și greșeli, dar hai să învățăm că nu-i nimic greșit în asta. Nu?
Am pus alineat la fiecare idee nouă, că știu că știi ce-nseamna să spui: o luăm de la capăt.
Am căutat o gumă de șters când nu mi-a plăcut ceva, dar ce să vezi? Nu aveam. Am întrebat oriunde. Nu există. Gumă de șters (în) oameni nu s-a inventat. Așa că am pus în paranteză, am lăsat acolo. Și am mers mai departe.
Te-am scris pe foi întregi și am râs când mi-am dat seama că era de ajuns să scriu "Tu" pe o bucată mică de hârtie.
Am luat o pauză și am băut un ceai, lăsându-te pe jumătate dezbrăcat în foile alea toate. Am obosit și eu de mult ce te-am mai scris, și ai obosit și tu de mult ce m-ai lăsat.
Am revenit și când mi-am dat seama că nu mai am foi, am plâns de parcă nu mai aveam zile. Nu mai aveam, dar am găsit. Și foi, și zile.
La un moment mi-au amorțit și mâna și cuvintele și atunci am zis că poate apăs cam tare și te doare.

Când m-am oprit, m-am uitat la foi și nu înțelegeam nimic.