Ars amandi amintirile

     Drumul până acolo a fost mereu lung. 10 ore pe tren pentru doi copii erau deopotrivă o corvoadă și o distracție. Cu mâncare pregătită de mama și bunica, în a căror companie erau cei doi, nu era atât de greu de suportat. Mai ales că geamul era mare, tunelurile multe, iar curiozitatea...ei bine, la nivel de copil.

     Când în sfârșit soseau la destinație, se simțea oboseala, însă niciunul din cei doi nu ar fi dormit. Destinația? Casa străbunicii, localizată în zona etnografică a Făgetului, acolo unde câmpia și dealul își dau întâlnire pentru a face din natură un colț de rai. Imediata reacție era să intre să o vadă pe străbunică, care de ceva timp nu mai avea forța să îi aștepte în ușă. Dar le zâmbea frumos, întinsă în pat. Când fericirea ei lăuntrică reușea să se exteriorizeze prin câteva cuvinte, cei doi fugeau repede să facă o recapitulare a locului în care aveau să se distreze împreună, ca frații. O casă a anilor 1950 n-ar putea oferi prea multe unor copii, s-ar spune. Greșit! Din prima, până în ultima zi, casa aceea era un cufăr cu amintiri. O adevărată comoară.

     Când intrai în casă, îți doreai să nu mai ieși. Era răcoare, era umbră și zilele de vară petrecute acolo păreau perfecte. În imediata aropiere a intrării se afla bucătăria, pe stânga și camera bunicii pe dreapta. Ambele pierdute în timp. Înaintând, pe dreapta se afla o cameră cu ușa mai mereu încuiată, dar vom reveni la subiect.  Ceva pași mai departe, intrai în camera de zi, o camera mare, cu ușă spre curte, cu tablouri vechi de familie pe pereții murdari, cu dulapuri la fel de vechi, pline de bucățele de istorie. Mobila veche era și ea acolo, încă folosită. Deasupra mesei, chipul blândului străbunic, pierdut printre armele celui de-al doilea Război Mondial, se bucura și el la vizitele celor mici. Din camera de zi puteai intra într-o cameră frumoasă, cu tapet înflorat pe pereți, cu o sobă frumoasă și o oglindă mare, alături de câteva sertărașe pentru cosmetice. Era camera de fată a bunicii care acum făcea sandviciuri de drum pentru doi nepoței năzdrăvani. Încăperea era mare, luminoasă, spațioasă și lucrul care o făcea de departe superbă, era faptul că un perete era făcut în întregime din geam pictat. În mijlocul acestuia o ușa separa camera fetei din trecut, de camera cealaltă. Cea mereu încuiată. Deși ar fi fost frumos, prin acea ușă nu se mai putea trece.

    Celor mici le-a fost satisfăcută cândva curiozitatea, iar ușa misterioasă a fost deschisă. Acolo nu prea se trăgea perdeaua, poate ca să nu fugă amintirile pe geam. Cine știe? Camera în sine nu oferea prea multe. Pe stânga erau peretele de geam și ușa anterior menționate, acoperite acum de un dulap imens iar pe dreapta un pat mare, încăpător. În mijloc, o masă cu scaune mari, o masă frumoasă, de-un maro mat. Indiferent de cât de soare era afară, de cât de mare era livada din spatele casei , joaca acolo devenise o atracție. Poate pentru că nu aveau acces permanent la ea, sau poate pentru că, într-adevăr, era ceva deosebit la această bucată de casă. Patul mare avea la una din margini integrat un mini-bar. Acolo se găseau recipiente de băuturi, model vechi, prăfuite și goale, păhărele mici și negre și multă casă de păianjen.

    Fetița, cea mai mică dintre frați, mergea mereu pe partea cealaltă a barului, își lua o postură demnă și își întreba partenerul de joacă : „ Cu ce vă pot servi, domnule?”. Un răspuns inventat și pe bar apărea un păhărel. „Poftiți băutura dumneavoastră!” Apoi „barmanul” începea să-și facă ordine printre sticle, în măsura în care se putea, pentru că, încă de pe atunci, se temea de păianjeni. Mai tărziu, rolurile fie erau schimbate, fie cei doi părăseau camera. Deși copii, parcă aveau ideea că „ Ce e prea mult strică.”. Următoarea vizită era la fel de animată. Fiecare își relua rolul și jocul începea.

    Nu era nevoie de jucării, de alți copii sau de televizor. Cei doi frați, alături de imaginația lor, transformau acea cameră într-un loc numai bun de jucat. Iar întunericul devenea lumină prin copilăria lor, prin fericirea sufletelor lor. Cei doi copii în vacanța de vară. Mirosea a florile din care era compus modelul tapetului. Acel spațiu vechi și nelocuit era însuflețit de patru picioare jucăușe, patru ochișori veseli, două glasuri fericite.

   Acum, dacă ar fi să întrebăm timpul, cei doi copii sunt plecați deja de acasă. Fratele, cel mare, este masterand cu loc de muncă, iar cea  mică, „barmanul”, studentă în primul an la facultate. Acasă la străbunica nu au mai fost de ceva vreme. Poate și pentru că ea nu mai este acolo să le zâmbească în semn de ” Bun venit!”. Casa verilor încă se află la întâlnirea câmpiei cu dealul, tapetul pe pereți probabil încă miroase a flori, păianjenii s-au îmbătat cu amintirile din recipientele de băuturi.

   Ușa este oare încă încuiată?

   Radacini infipte-n lutul care poarta grija ta,

   Te ridici spre cer, spre viata, fara sa il parasesti.

   Cum traiesti? Cum cresti? Cum ajungi atat de mare? 

   Lutul tau e vinovat.

   El priveste, ocroteste teiul de deasupra sa, 

   Tu crescut vei face oare, vei dubla aceasta grija?

   Vei veghea sa nu-l mai ploua, sa nu-l ninga, sa nu-l bata

   Vanturi reci de peste tot, 

   Macar lutul care poarta radacinile-ti infipte?

   Ai sa plangi cu frunze multe, 

   A sa te goleasca viata, 

   De putere si noroc.

  Gol vei sta, si plans, dar sigur 

  Lutul nu te va uita.

  Vei sta drept, va ajuta,

  Te va tine drept, in viata,

  Chiar daca toamna si iarna sunt razboaie mondiale

  Ale pomilor in floare, ale pomilor frumosi 

  Cu timpul.

  Cand dupa anotimpuri multe 

  Vei seca de bucurie,

  Si-ai sa vrei frunze si flori, 

  Fara sa le poti avea,

  Afla ca sub tine, lutul, a trecut in vesnicie.

  Va naste-un Adam, o Eva 

  Insa nu un tei ca tine.

  Radacinile-s acolo, tu drumu-ti vei continua, 

  Si-ai sa stii ca numai lutul

  A fost dulcea mama ta. 

Ce bine era

       Bulevardul se simtea destul de singur. Vorbea masinilor cu frunze, nu cu vorbe. Solitar, atat de solitar era drumul meu spre casa. Afara un cer noros  care nu promitea ploaie, insa garanta tristete cat pentru toata saptamana ce incepea. Sentimentele-n crescendo goneau in mine de fiecare data cand privirea mea vedea cate o urma de viata pe strada.
        Data jos din microbuz, am inceput sa calc in picioare drumul spre casa in loc sa-i multumesc pentru faptul ca ma poarta spre ea. La un moment dat, in calea mea a aparut un semn de circulatie. Pe marginea trotuarului,foarte serios, facandu-si datoria. Il acompaniau doi copii.
        Mutritele lor care abia se vedeau de glugile bine inchise, de mame mult iubitoare, mutritele acelea ascundeau ceva. Cautau mai de graba ceva. Initial nu am stiut ce. Pareau de-a dreptul... inabordabili, in toata cercetarea lor. N-am putut sa nu ma opresc usor in spate, observand si nefiind observata. Ziua mea nu o puteam califica drept cea mai buna, dar deodata aparuse o lumina la capatul tunelului plumburiu- o zi obisnuita de noiembrie.
       " Crezi ca o sa apara?"- intr-adevar...cautau sau asteptau ceva.
       " Sigur ca va aparea! Cred ca deja vad putin."- unul era increzator.
       "  Da? Unde? Unde???"- altul era curios.
        Amandoi erau copii. Si cautau ceva.
        Tu poate nu mai esti copil. Totusi, cand erai, ce obisnuiai sa cauti?
        In sanul copilariei, descoperirile au alt gust. Gustul victoriei, al reusitei. Notiuni pe care nu le cunoasteam, dar le simteam chiar si fara sa ne dam seama. Caci de multe nu ne dadeam seama...si ce bine era. Acum, cauti nervos prin toata casa un anumit obiect, iar punerea in ordine a lucrurilor dupa toata aceasta agitatie este groaznica. Atunci nu era. Era o aventura. Era placerea de a scoate in mijlocul camerei toate hainutele si jucariile. Sa te trantesti intre ele si sa nu-ti pese de haosul din jur. Caci de multe nu ne pasa...si ce bine era.  Ce daca era haos? Era un haos colorat, in care nu stiai ce cauti, dar sigur cautai ceva si sigur aveai sa-l gasesti.
        Probabil cautai in fiecare zi fata parintilor tai, cercetai continuu dupa privirea lor si erai in fata unei mine de aur atunci cand le gaseai zambetul. Posibil sa le fi cautat si mangaierea. Pe obrajori,pe frunte, pe ochi. Un schimb de energii care acum nu se mai petrece la fel de des, dar pe care inca il cauti, nu-i asa? Ca un copil...nu-i asa?
        Sunt multe lucruri pe care le cautai si majoritatea nu ti le mai aduci aminte. Le-ai uitat tocmai pentru ca le-ai gasit sau poate pentru ca, odata cu trecerea timpului, ti-ai dat seama ca erau lucruri marunte. Atunci cand, deja mare fiind, ai sa te simti incomplet, sa te gandesti totusi ca lucrurile mici le compun pe cele mari. Caci de multe lucruri mici am dat...si de bine era.
       Acum nu stiu cine mai are timp de cautat. Sau daca totusi mai exista, activitatea aceasta este printre cele mai detestate. A cauta astazi nu mai inseamna aventura. Inseamna risipa de timp, de nervi si, la cat suntem de dezordonati, chiar pierderea altor lucruri.
       " Sunt dintre aceia care crede ca in putin se afla totul", spune Dumas Fils in " Dama cu camelii". " Copilul este mic dar in el este cuprins omul", continua el. Prea bine atunci. Cand anume in acest drum al dezvoltarii personale am pierdut esenta copiilor din noi, abandonand-o la margine de drum? Copilul e a doua mama a omului. Din el creste. De ce nu se pot aplica legi ereditare si in cazul acesta, pentru conservarea sufletului de copil si a puritatii? Nu sunt absurda. Nu pretind oameni mari cu minti mici. Ci pastrarea in adancul fiecaruia a cate putin din ce-am fost noi mai frumos. Imi dau seama totusi ca exista o mare posibilitate ca aceste putinuri ascunse sa existe cu adevarat. Dar cum spuneam, noi nu mai stim sa cautam. Cel putin nu la fel de bine cum stim sa abandonam.


            La inceput s-a aratat putin albastru. Apoi mai mult si mai mult ...pana ce a fost albastru tot. Copilasii mei cautau cerul. Daca stau bine sa ma gandesc...si eu il caut. De fapt, l-am cautat intotdeauna.

Ce se ascunde în frunze ?

           Am aflat deunăzi că nu murim niciodată. Că din pământ venim și în pământ ne întoarcem. Iar după această revenire în elementul creator, ne împrăștiem prin el și continuăm să fim. În pomi, în frunze, în flori, în tot ce trăiește din și prin pământ. Va să zică, prin noi.
           O teorie personală asupra existenței de apoi eu nu am încă. Fiind un subiect pe care îl evit, am preferat să exist preocupându-mă de cum trăiesc aici, nu de cum va fi acolo. Acolo sa fie orice va fi să fie. Când ma întâlnesc cu o opinie străină, o analizez puțin, îmi dau cu părerea și cam atât.
           De data aceasta însă am meditat mai mult. De fapt, m-am bucurat. Pentru câteva secunde am fost aproape de acord.
          Am dat acestei interpretări o șansă. Nu pentru a trăda crezul meu "Carpe Diem!", ci pentru că dincolo de această părere există  rezolvarea unei mari dureri.
         Nu pe toți îi doare în momentul morții. Unii traversează pe partea "cealaltă" într-o liniște feerică. Alții prin zgomot și larmă. Larma rămâne și pe pământ. Foarte multă. Tot ce nu-i doare pe morți, îi doare pe vii. Agitația sufletească, tăcută sau extrem de zgomotoasă, rămâne printre noi. Mai mult sau mai puțin. Sau pentru totdeauna.
         Am o durere cu care ma țin de mana de mai bine de zece ani. S-a exteriorizat în multe feluri. Uneori nici n-o puteam liniști. Este ca un copil răsfățat, cu care ba mă înțeleg, ba nu. Am pierdut o bunică la vârsta la care moartea îmi era descrisă ca un somn lung. Eu când spun „bunica” mă trec mii de fiori. În momentul acela, "copilul" de lângă mine începe să plângă. Iar lacrimile lui sclipesc în ochii mei.
        Așadar, să aflu că cei morți nu sunt morți, ci poate frunze sau copaci,  m-a extaziat. Înseamnă asta că bunica, sufletu-mi pereche, stă la margine de drum, agățată de-o crenguță sau colorând un câmp monoton? Ce mult mi-aș dori să fie așa. Ce mult mi-aș dori ca în fiecare zi să merg în fața unei frunze, s-o mângâi cu privirea, să-i vorbesc. Dar e o nebunie. E o adevărată nebunie.
        În ziua în care am aflat lucrul acesta, am ajuns acasă foarte repede de la școală și mi-am spus să dorm puțin. Visul ce-a urmat mă va urmări și el toată viața.
       Imediat după ce am adormit în realitate, m-am trezit în vis. M-am ridicat brusc și am pornit spre bucătărie. N-am ajuns în bucătăria apartamentului meu, ci în cea a bunicii. Ea totuși nu era acolo. Am mâncat repede și destul de agitată. Apoi, am ieșit din casă. Afară era un fel de apocalipsă. Încă din prima clipă în care am ieșit din bloc, m-am lovit de o tânără care stătea de vorbă cu un corcoduș în floare. „Atât de devreme. Ce grăbită ești, doar ce înfloriseși", i-a spus. Am trecut pe lângă ea și am înaintat. În parcul din fața blocului era aglomerație. În iarbă stăteau copii, zâmbind frumos. Parcă erau mângâiați. Și chiar erau. Unii din ei aveau lacrimi în ochi, alții râdeau gălăgios. Se răsfățau printre firele verzi și lungi. M-am apropiat și inima mea a înghețat. „Mami, mami. Mă gâdili", și râdea copilul, mângâind apoi iarba.
        De acolo din parc am ajuns pe malul marii. În întinsul albastru erau oameni, la distanță destul de mare unii de alții. Alergau toți spre valuri, cu brațele deschise. Râdeau, păreau că trăiesc sau retrăiesc cea mai mare bucurie. M-am așezat pe nisip, descălțându-mă. Mi-am pus pantofii alături, mi-am cuprins genunchii între brațe și am rămas așa o clipă. Spre mine a venit un bărbat, care părea că se ia la întrecere cu unul din valurile care se spărgeau în țărm. „Te ții bine, bătrâne. Ca de fiecare dată”, a spus el valului care rămânea totuși în urma lui. L-am urmărit până ce m-a depășit și am stat puțin pe gânduri. Vântul a adus lângă mine o frunza. Văzând-o,  m-am mișcat ușor, schimbându-mi poziția. Îndreptată spre ea, am privit-o pentru câteva momente. „Crezi că pot să dorm cu tine în seara asta?", am întrebat-o. Vântul a ridicat-o și mi-a adus-o pe umărul stâng. Mi-am apropiat obrazul de ea și am respirat adânc, zâmbind.
       M-am trezit cu mine zâmbind în gând. După ce m-am asigurat că sunt unde trebuie, am respirat din nou adânc și am zâmbit. Apoi mi-am atins umărul stâng cu obrazul. Acolo îmi punea bunica mâna când stăteam și gospodăream desculță  în bucătăria ei, copil fiind.