Arca lui Noe

                 A plâns aseară până ne-a acoperit. A plâns continuu, zile şi nopţi. Nu ştim de ce. Căci Domnul nu răspunde la vorbele ingrate ale suferinzilor nerecunoscători : „De ce, Doamne? De ce atâta ploaie?”

                 Pentru curăţare, cred eu. Pentru cât am păcătuit anterior şi poate chiar şi ce vom continua să facem. Să nu poţi aprecia ploaia care-ţi bate în geam, în cel mai plin de solitudine moment… Atâţia prieteni cristalini, gata să te asculte şi să sclipească înaintea problemelor tale.

                M-am întors acasă pe ploaia de care toţi spuneau că e „un chin”. O ploaie care nu-şi găsea locul pe Pământ. Toţi fugeau sau se ascundeau pe sub vreun acoperământ artificial. Vedeam chipurile nemulţumite şi la un moment dat n-am mai înţeles ce se întâmplă. Ce-i cu frica aceasta de ploaie? Florile în ghivece murdare stau şi privesc cum pică viaţa din cer, iar noi fugim de ea. M-am gândit la pervazul meu abandonat… Dacă pentru o secundă locuitorii Pământului ar fi florile, iar acestea ar îngriji oameni în ghivece, uitând cu săptămânile de ei, poate aşa ar conştientiza şi aceștia ce înseamnă ploaia.

                Cum o aşa realitate este irelevantă, revenim în filmul nostru bacovian, în care cerul e de plumb şi oamenii fug de viaţă. Pe drum, în ploaie, m-am dezbrăcat. Uşor. Am început cu gluga. După ce am dat-o jos, timp de câteva minute am stat cu capul ridicat spre cer şi cu mintea deschisă. A năvălit potopul în mine. A curăţat tot. Mi-a furat gândurile înceţoşate, temerile – rămășite ale nopţilor mele albe, umbrele de întrebări fără răspuns. Casa minţii a fost jefuită. Mi-a mai rămas atât: miros de ploaie.

                Cu mintea limpede, am desfăcut nasturii gecii şi m-am lăsat în voia ploii. Eram  om cu floare în ghiveci sau floare cu om în ghiveci, puţin mai conta. M-am bucurat nespus. Mă curăţa mâna Domnului, căzută asupra mea sub formă de picuri.

                Am continuat să admir viaţa, în drum spre casă. Până să ajung eram deja…curată. Din geamuri, florile priveau la dansul meu. Mi-au mulţumit în numele uscăciunii lor - uitarea omului, citadinul obosit şi aglomerat, existenţa fără trăire. În casă, când am ajuns , mi-am dat hainele jos şi am fugit să-mi ud floarea de pe pervaz. Nu oricum. Din bluza încărcată de ploaie, am stors peste frunze, flori, pământ, ghiveci. Apoi am luat şi pantalonii. Şi băscuţa. I-am dat florii mele ce-mi dă şi ea mie. Viaţă la schimb cu viaţă.

                                     Noe a spus ca ajunge în curând. Animalele din noi vor fi salvate şi duse altundeva. Iar pe Pământ, după ploaie , asemenea melcilor, poate vor apărea oameni. 

Despre frumusețea uitată a prieteniilor la depărtare

Zilnic ne deplasăm. Ne deplasăm din cameră în bucătărie, de pe scaun în pat. Facem și trasee mai lungi, până la magazin, până la gunoi, și tot creștem. Mergem în oraș. Până în centru, până mai departe de centru, până la capătul celălalt al orașului. Zi de zi, nu contează ruta. Ci că te deplasezi. Fiecare drum aduce o schimbare, îmbunătățește sau înrăutățește o situație. Cu cât mărești traseul, cu atât mărești și șansa de-a primi ceva frumos de la viață.

Care este cea mai lungă deplasare a ta? Și mai important decât atât: ce ți-a rămas mai drag în urma deplasării?

Mă bucur de fiecare dată când am ocazia să plec undeva. Mă bucur de gândul că o să însemne ceva și c-o să mă întorc puțin sau mult diferită de cum am plecat. Diferența vine din factori diverși. Plec tristă, vin veselă, sau invers. Plec cu mâna goală, mă întorc cu ea plină , sau invers. Plec singură , mă întorc însoțită, și asta nu e niciodată invers. 

N-am să pot vreodată să conving pe cineva cât de dragi îmi sunt prietenii. Am să tot scriu despre subiectul ăsta, atât de drag mie, fără să reușesc să transmit, măcar pe jumătate, adevărata față a aprecierii mele. Indiferent de unde sunt, sau cum i-am primit, sunt un cadou. Toți sunt cadourile mele, ceva ce mi-am dorit , îmi doresc și-am să-mi doresc mereu. Daruri ce trebuie prețuite la fel de tare ca viața. Căci adunați, toți, ei formează, de fapt, viața. Imaginează-ți, cândva, să te trezești de dimineață, să fii normal, analizându-te singur, fără să te bagi prea mult în seamă. Ai să vezi cât de mare impact au ei asupra unei zile, cât de diferit s-ar derula ea în absența lor. N-am să propun nimănui să încerce să stea o zi fără prieteni căci n-am să pot vreodată să-i dau ziua aceea pierdută înapoi. 

În curând am să fac nota acestei veri și am să văd nu ce am de plătit, ci pentru ce am de mulțumit. Și pe lângă lecții de viață, dragoste neprețuită și altele, am să mulțumesc pentru prietenii pe care i-am primit cadou de la zilele însorite ale vacanței mele. Am să mulțumesc gândindu-mă la ei la fel de frumos cum mă gândesc acum, cu la fel de mult dor, cum mă gândesc acum. Căci nu sunt dintre acei prieteni cu care pot să fac zilnic câte un schimb de zâmbete,  prieteni de care mă bucur și pe care îi iubesc cu vorbe și priviri de fiecare dată când îi văd.  Sunt oameni cu care legătura e păstrată altfel, sunt oameni care după doi ani au aceeași frumusețe și cel mai special dintre toate lucrurile posibile : au același drag de tine, aceeași dorință de a te avea aproape și aceiași ochi frumoși, pe care indiferent cât de rar îi vezi, poți să te încrezi că ai să-i mai vezi și de acum încolo. 

Orice mic gest din partea lor, după zile sau săptmani de nevorba te va bucura înzecit. Odată indusă ideea de „pot să-ți fiu prieten", aceasta nu se pierde, sau dacă da, trebuie să coste mult, iar costul îl percep in durere. 

( Tocmai am fost făcută să râd de-un prieten de departe.
                                           Ceva de neprețuit ) 

Dar acum nu e vorba de durere, ci chiar dimpotrivă. E vorba despre bucuria uitată a prieteniilor la depărtare, de care oamenii fug, pe care nu le-au experimentat niciodată, și de care n-au habar, cât de frumoase și adevărate pot fi. E vorba despre persoane pe care le întâlnești întâmplător și care devin parte din fiecare zi a ta, sau dacă nu chiar atât, parte din tine. Dacă stau mai bine să mă gândesc, înseamnă la fel de mult. Despre marele drag de-a te trezi de dimineață și a găsi un mesaj de departe. Și stai, te gândești, îți dai seama  că de undeva , dintr-un oraș pe care poate nici măcar nu l-ai vizitat, cineva îți trimite un gând bun, cineva ți-e aproape. 

Dați mai mult preț lucrurilor mici și distanțelor mari, căci niciodată nu poți să știi de unde apare un bun prieten. :) 

Copilul care alergă de ploaie

Mai devreme chiar decât părinții sau bunicii, se trezize Petru. 2 ochi blânzi, îmbrățișați de pomeții pistruiați și zâmbăreți au plecat hoinari prin curte, în căutarea „armelor" de astăzi. Arme împotriva maturității, a celor mari care, după spusele lui, caută cu orice chip să-i fure copilăria.

„Fortăreața mea e mai puternică decât orice vorbă de-a voastră. Nimeni, niciodată, n-o să izbutească să mă despartă de comoara ce-o ascund acolo! Oameni mari și răi, asta sunteți. Oameni mari și răi.", spunea mereu Pentru, înțepându-și mama cu un băț în dos, în timp ce ea spăla vasele.

Petru dădea trezirea în fiecare dimineață, la 7:30, smulgându-i mamei ultimele imagini din vis, cele mai frumoase, cum se întâmplă  întotdeauna. Reușea să pună totul în mișcare și să îi facă pe toți să uite, în cel mult zece minute, că fusese noapte, că dormiseră  și că ieri a fost de fapt o altă zi. Alerga desculț la fântână, unde tatăl său se spală bărbătește pe față și pe mâini. Petru împrumută acea poziție aplecată, cu picioarele ușor depărtate, și luă în pumnii lui apă călduță, pregătită din vreme, apa ce îl boteza în fiecare dimineață, întru și mai multă viață și voioșie. Mândru de baia „rece” pe care o înfrunta, alegea să își arate puterea în continuare,  alergând după găini, până când toate bobițele de apă din păr și de pe față dispăreau. La micul dejun avea un scaun mititel, care-l ridica deasupra  mesei doar cu ochii. Cerea mereu un firicel de ceapă, pe care îl flutura deasupra capului, în timp ce prezenta problema zilei :  „Astăzi ne confruntăm cu o  mare căldură. Armata noastră trebuie să se păzească”. După care, de acolo de sub masă, se auzea un ronțăit de ceapă. Și parcă-l auzeai și cum zâmbește. 

Imediat după micul dejul se făcea nevăzut. În cazul în care nu ploua, sau dacă nu voia să se războiască cu părinții săi, hoții de copilărie, petrecea zilele, până spre înserat, pe câmp. Venea la masa de prânz, foarte tăcut, spunând că un cavaler care-și merită onorurile  nu-și bate joc de-o masă adevărată. Nu lăsa nimic în farfurie, săruta mâna bunicii, apoi pe a mamei, în fața bunicului și a tatălui își scotea coiful din ziar, după care fugea înapoi la locușorul lui. 

Ploaie era cea care îl aducea acasă prea devreme. Avut deja în grijă de apusul de soare, părinții nu-și mai făceau probleme de lipsa celui mic, gândindu-se numai la obrăjorii pistruiați care adormeau zâmbind, în timp ce povesteau o zi întreagă, înainte de culcare. Uneori se mirau de băiețel, când venea acasă tăcut și se ascundea în obor. Nu era nevoie de prea multe întrebări sau dojeneli. Mama ieșea cu un picior din bucătărie, arunca o privire spre cer și afla imediat răspunsul: „stă să plouă”. Petru e copilul care fuge de ploaie. 

Nu i-a căutat vreo explicație vreodată acestei temeri. Poate nici n-ar fi știut să o găsească. Știa doar că îi fura zâmbetul de pe buze, puterea din picioare și bucuria din ochi cu fiecare nor mărunt care apărea pe cer. 

Dar ce fel de copil mai ești dacă fugi de ploaie? Și de ce copilărie goală tot tragi, dacă n-a spălat-o niciodată o ploaie rece, vara, pe câmpul gol de țară, unde sub fiecare firicel de grâu ai ascunsă câte o dorință? Cum ți-ai propus să te îngrijești de dorințele tale și cum să ți se întâmple, odată ce tu nu părăsești prezentul? Să înfrunți o teamă înseamnă să devii altfel. Tu-ul dinainte ți-e deja inferior, mult mai slab, nepregătit, necopt. Cu fiecare teamă pe care o înfruntăm cunoaștem mai multe fețe ale vieții și urcăm câte o treaptă în ascensiunea cunoașterii. Însă întotdeauna staționarea prelungită la un etaj inferior așteptărilor și destinului, îți va marca existența. Asta doar dacă nu te decizi să stai puțin în ploaie. 

Nu știm sigur dacă cineva i-a spus și lui Petru aceste vorbe, sau dacă le-a visat. În dimineața în care a fugit desculț și nemâncat de acasă, a semnat un pact cu sine. A ajuns pe câmpul lui de dorințe și a așteptat, a așteptat, frica lui deja educată spunându-i că se apropie momentul. A închis ochii, așezat pe pământ, și când inima a bătut cu o intensitate mai mare ca de obicei, a știut că trebuie să îi deschidă. S-a ridicat în picioare și a început să alerge. În câteva secunde, odată cu el, alerga și ploaia. Rece și caldă în același timp, viață picată din cer. În mintea lui Petru nu mai erau nici arme, nici fortărețe. Necesitatea lor zburase odată cu prima picătură de ploaie pe obrazul său. A înțeles atunci că nimeni n-o să îi fure copilăria, mai ales când aleargă desculț în ploaie. 

Există câte un Petru în spatele fiecărei perechi de ochi, și ploaia îmbracă multe forme. Dar Petru-ul meu a stat în ploaie. Tu ce teamă ai înfruntat azi? 

"Ce-ai omorât , omorât rămâne"

Nu demult am început să văd cu ce se mănâncă viața. Nici acum nu știu exact, pentru că dau pe mine mereu, scap din gură, din furculiță , unii ar spune că n-am habar să-mi mănânc viața, dar nu e chiar așa.

De când m-am așezat la masă, cu gândul ăsta, am început cu feluri ușoare, ușoare de tot, și judecând după câte mai am de trăit, cred că nu am trecut încă de aperitive. 

Unul din cele mai frumoase lucruri din viața mea, de până acum, e marea de oameni în care am prilejul să mă bălăcesc. De fiecare dată când se ivește e mult mai mare, și de fiecare dată mă aleg cu câteva scoici pe care le iau acasă, pe care le iubesc din toată inima și pentru care mă pot face chiar mare sau nisip, numai să le fie bine. Pe ele mi le fac prieteni. 

Culeg frunze, culeg flori, culeg dopuri de pe jos, culeg mostre din fiecare om care se plimbă cu mine pe stradă.  Problema cea mai mare este că nici culesul, nici chiar eu , nu reușim să trecem prin ochii celorlalți așa cum ar trebui. Și poate nu toți înțeleg, și poate nu toți acceptă. Să iei de pe jos, e ca și când ai lua din omul de lângă tine. Căci el te vede, și reacționează.
Eram cândva c-o „scoică” de a mea la plimbare și am găsit pe jos o pană. Am luat-o de pe jos și scoica a zâmbit. Acum mi-e cea mai dragă pană, bună de purtat în păr. Întelegeți teoria?

Când mă împrietenesc cu cineva, e un fel de partidă de vânătoare. Căci amândoi vânăm tot ce-i mai bun și rău din celălalt. La cele mai multe dintre aceste partide, la mine este capturat ceva. Mai mult decât capturat, omorât. Omorât într-un sens frumos si bun, cel mai! Tocmai de aceea eu nu uit și nu iubesc cu porția, căci ce-ai omorât, omorât ramâne. :) 

Câte mâini strânse într-o zi

                                        

         

               De dimineață s-a trezit cu gândul că nu are așa mulți prieteni. După un vis ciudat care i-a trezit ochii în lacrimi, se ridică din pat cu inima în palme și cu gândul următor: „Sunt singură”. E singură ?

               Imediat după ce gonește gândul ca pe un fluture agitat, își începe ritualul zilnic. În oglinda de la baie se uită și-și vorbește de parcă s-ar întâlni cu sine pentru prima oara. „Wow, ce ochi frumoși ai. Foarte frumoși, dar… vezi tu … sunt cam triști”, spune ea. Și ea își răspunde: „Da, pai… știi… sunt cam singură”. E singură?  

               În fața dulapului, toate culorile, amintirile, zilele, verile. Ținuta aleasă astăzi nu dă de gol absolut deloc sentimentul cu care s-a trezit și de care nu va scăpa până la culcare. O ținută elegantă, frumoasă. Părul în șuvițe îi cade pe umeri, pielea gâdilată o face să zâmbească. Însă o chinuie un fapt: e singură. E singură?

               La masă așează mereu două farfurii, una pentru ea și una pentru …ea. Pentru când se întoarce. Asta o face să creadă că cineva, înainte de plecarea de acasă, i-a pregătit o gustare, gândindu-se la cât de obosită va veni de la serviciu. Mănâncă și privește fix farfuria pregătită pentru sine. „Pâine, suc, dulceață, gem, cereale, lapte proaspăt, cașcaval, sunt singură”. E singură?

              A plecat de acasă, nu inainte de a verifica pentru ultima oara daca ce-i in exterior contrazice interiorul. Oglinda mare de pe hol ii demonstreaza de la o vreme  cum forma n-are fond, cum sufletul e gol. In oglinda aceea nu s-a mai jucat  cu nimeni altcineva, de la o vreme. Nu i-a mai prins nimeni parul, zambind in sticla pe care pe vremea aceea nici n-avea timp s-o curete. Acum straluceste, sa se vada bine, sa vada cat e de singura. E singura?

              Eleganta, nesigura, trista, mascata, ideala pentru ce-i afara. Incuie usa, coboara scarile

incet , nu atat de grabnic ca atunci cand cineva din urma o alerga. Acum nu o agita nimeni pe scari. E singura. E singura? Usa blocului si-a deschis-o usor, de teama soarelui  si a plecat astfel pe drumul umbrit din fata blocului. Inainteaza aproximativ 55 de pasi , dupa care verifica geanta. Cheile sunt, telefonul este , agenda este, port-fardul este , apa este , portofelul este, servetele su… nu sunt. A uitat servetelele pe dulapiorul de la usa, in timp ce-si demonstra cat e de singura. E singura?

              Inainte de a urca in taxi intra in magazinul din statie pentru un pachet de servetele. Din portofel scoate o bancnota de 5 lei pentru ce-i lipsea. Restul il primeste impodmolit in pachetelul acela colorat. Il baga  repede in portofel. Bancnota ramane in magazin. A tinut-o strans in pumn. A avut-o in mana. Urca in taxi , se indreapta spre serviciu.

              Ajunsa la birou , nu-si incepe munca imediat caci o gadilatura ii tot atrage atentia spre palma. Scarbinatul nu o ajuta , ignorarea n-o ajuta. Dar oare de la ce sa fie ?

                               Imediat dupa ce s-a urcat in taxi in magazin a intrat un batranel. Acesta a scos fericit din buzunarul lui o bancnota de 10 lei, si a cerut sa ii schimbe. A primit doua de 5 , bancnota fetei si o alta oarecare. Iesit din magazin, isi face un mic plan : una din banconote avea s-o ofere nepotelului  pentru rezultatele de sfarsit de prim an scolar, iar cu cealalta urma sa-si cumpere paine pana la sfarsitul saptamanii. A bagat o bangnota in buzunar , si cu una s-a grabit spre scoala din cartier.

                             Nepotelul n-a mai putut de bucurie. Si-a imbratisat bunicul care, de emotii, plangea pe fata sa ridata. Cel mic  i-a spus ca n-a mai avut niciodata atatia bani pentru el, si ca-i va cheltui cu buna stiinta. Batranelul a zambit, iar cel mic a strans fericit bancnota in palma.

                             Dupa amiaza , in fata magazinului cu jucarii , copilul urmarea vitrina. 15, 20, 35, 100 de lei. Ce-ar fi putut sa-si ia cu cei 5 primiti ? Alaturi de magazin, o batrana vindea flori din propria gradina , aranjate deosebit intr-o galeata decolorata, aproape la fel de murdara ca hainele pe care dansa le imbraca. Micutul a strans banii in pumn, a inaintat si-a cumparat un buchet de flori mamei , nestiind ca acei bani erau singurii pe care batrana ii primise in ultimele patru zile. El a zambit , ea a zambit, si-a strans banii in palma sa.

                              Vazand ca nimeni nu mai cumpara din flori , batrana s-a  retras. In drum spre casa , a intrat in magazin si a cumparat  o ciocolata la 3,5 lei , cu teama ca nu cumva sa nu-i ajunga banii. Isi dorea mult acea ciocolata, foarte mult. Implinea 80 de ani , si-si dorea… o ciocolata. I-a povestit, gandindu-se la golul de acasa, vanzatoarei , totul  despre ziua aceea.  Cum a vandut un buchet unui micut foarte fericit, cum s-a bucurat pentru primele flori vandute dupa atata timp, cum a vazut in asta un dar al Domnului de ziua sa. Iar vanzatoarea , a luat cei 5 lei pentru ciocolata de 3,5 si i-a dat rest 4, zambind. Batranica nu stia matematica, dar vanzatoarea stia ca banii aceia aveau sa-i fie de folos. A strans banii in pumn, si i-a bagat in casa. Nu peste mult timp, magazinul s-a inchis.

             A ales sa se intoarca spre casa pe jos , in aceasta seara. In palma , insa, simtea inca acea gadilatura. Pe drum s-a intalnit cu un batranel ce statea  pe o banca in centrul orasului. N-o

cunostea , dar i-a zambit. Dupa cinci- zece minute a zarit pe strada un copilas la mana mamei sale, iar in cealalta mana aceasta avea un buchet frumos de flori. Copilul n-o cunostea , dar i-a zambit. In statia de taxiuri s-a intalnit cu vanzatoarea magazinul de unde isi luase de dimineata servetelele. Desi era proaspat angajata, a privit-o cald, si i-a zambit. Gadilatura incetase , fara ca ea sa-si fi dat seama. In fata blocului , pe inserat, a privit spre curtea de vis-à-vis , unde in geam , batrana ei vecina manca foarte bucuroasa dintr-o ciocolata. Privirile s-au intalnit intampaltor, iar inainte ca tanara sa intre grabita in bloc, rusinata , batrana i-a zambit.

            

                      Te-ai tinut de mana astazi cu patru oameni, si-ai primit in dar patru zambete. Mai gandeste-te o data. Esti singura?             

Pun pariu ca n-ai iubit niciodata cu gura plina. Ca atunci cand musti cu sete dintr-un mar, cu pofta care te-a facut sa ti-l cumperi ,sau sa ceri o gurita  din alte parti.
N-ai intelege de ce-mi ies ghimpi din piele cand te aud zbarlindu-te povestind despre dragoste, mai ales despre dragostea mea.Te-ai calificat in arta blamatului , si excelezi in ea la fel de tare cum excelezi in frant inimi. Ai frant multe pana acum, incepand chiar cu a ta. Acum, dorind din cine stie ce motiv sa o repari, cu cel mai ieftin lipici , reciti pe tonuri seci o poezie cu ton nostalgic ,sub acoperamand nervos , celor ce se cauta, se gasesc si se iubesc.
Cum as putea crede ca-mi intelegi iubirea? Tu, ce te regasesti pe liste, uitate in buzunare de blugi tociti ,ale celor ce iubesc viata.
N-ai putea sa crezi  ce bantuie pe calea unui suflet ce iubeste. Te-ai incantat de frumusetea  unei grandori pe care ti-o prezinta oglinda deformatoare a circului in care dai din gura doar pentru aplauze.
APLAUZE! Pentru cat de gol ti-e drumul si pentru cat de mult te straduiesti sa-ti arati rostul in lumea asta. Pentru toate sufletele care ti-au trecut prin pat si te-au facut sa razi de dimineata de putin ce le mai tii minte numele. Pentru singuratatea ta fardata, pentru curva ta de viata, pe care o pasezi de aici pana acolo, fara s-o oferi, de fapt, nimanui.
Apaluze pentru toti aceia ca tine! Sunteti, pentru mine, niste eroi(de neurmat). N-as avea puterea sa duc o viata ca a voastra.

Îngereşte , pentru suflet

„Nici nu ştiu … nici să mă ridic din pat nu vreau. Obosesc doar uitându-mă la oameni. Ce să mai spun de a trăi cu ei ? Mă termină. Cele două-trei maşini care trec rareori pe strada mea … parcă mă calcă pe inimă. Ele ori vin , ori pleacă. Dacă vin , o să mă doară. Dacă pleacă, înseamnă că mă doare deja. În cinci minute, în gara părăsită din apropierea blocului mei , o să  ajungă singurul tren care trece , tot rareori, pe lângă urechile mele. Atunci deschid eu geamul. Singura oară pe zi. Încremenesc suită pe pervaz. Cinci minute şi mă arunc …

                                                                                                                      Înapoi în gândurile mele.”

         Monologul de aseară, de alaltăseară si de astă seară. Minune pe două picioare , cu ochi mari si plini de liră , m-aşez lângă tine şi nu te recunosc. Am ajuns să trec pe lângă tine speriat c-ai putea , cu privirea, să mă termini. Tocmai pe mine , de acum nemuritor.

         Fac totul în aşa fel încât  să te îndrăgosteşti din nou de viaţă. M-am sfătuit cu ea. Spune că nu ştie de ce , dar de la o vreme nu o mai cauţi. Te-ai mutat în liniştea unor gânduri zgomotoase. Da, tocmai … Atât eşti de bolnavă. Deschid eu geamul pentru tine, dimineaţa . Deşi ştiu că nu-ţi place. Când raze de soare îşi gâdilă talpa , te ridici scandalizată şi-l închizi , de parcă ai comite un păcat. Ţi-am mai spus de atâtea ori. Geamul e al camerei, nu al sufletului tău.

         De aici de unde stau eu îţi văd perfect goliciunea. Eşti atât de robotică încât , dacă te-ai lovi , şi te-ar durea, nu te-ar durea. Ieri ai plâns , dar eu de sus ţi-am strâns lacrimile lacrimile şi te-am udat, floare albastră. Te-am udat cu ceea ce simţi acum. Ce simţi ?

                      „ Am lenevit puţin dar… uite. Simt că aş putea să fac asta. Stagnarea mă plictiseşte. „

           Te-ai ridicat şi ţi-ai făcut patul. Te-ai regăsit şi ţi-ai făcut zâmbetul. Eşti fantastică. Cu părul pe umeri şi viaţa în ochi. Bine ai revenit! Să ştii că, de aici de sus , eşti şi mai frumoasă.

                    „ Mi-am băut ceaiul fără vreun gest care să-mi dăuneze. Amintirile de orice fel, acum , sunt grele. Mai grele chiar ca statul aici. „

          Ştiu că am plecat în grabă şi poţi spune că am lăsat multe lucruri neterminate. Se poate să fie adevărat. Chiar şi aşa, termină-le tu pentru mine, te-am rugat îngereşte.

                 Dacă eu am murit nu trebuie să mori şi tu. Ţi-am lăsat un bilet pe frigider.

                       „ Am găsit astăzi biletul. –  Trăieşte tu şi pentru mine. – Încep de azi, îţi promit pământeşte .      

N-am sa-i cer coasta inapoi

Sunt aproape om. Sentimentele comune m-au desteptat azi dimineata cu un ticait asurzitor . " Hai cu noi , fii obisnuit!" , spuneau durerea si iubirea . " Lasa-te o zi pe mana noastra ! Da asta haina a deplinei singuratati de pe umerii tai umpluti , incheieturile batatorite... scoate-le din manecile catuse si hai , tu ,  suflet frumos ! Simte-ne ! "

Simtit-am astfel moartea langa mine. Ca unui iubitor de sange , soarele mi-a ars ochii, m-a intepat , jenat, jignit de-a dreptul cu bunavointa sa. " Cine esti tu si ce-ai facut cu bezna mea-viata ?" , intreb. " Cine sunt toti  acestia care-mi umplu linistea si singuratatea? Ce fac ei cu mantia mea rece ?Voi s-o port caci soarele de comun ma ucide! Voi sa ma-mbratiseze caci inconjurat de oameni , acum simt ce-nseamna sa fii singur. Acum , mai mult ca niciodata , pentru prima oara , in fapt, durerinta singuratatii... cum sa va spun ... doare.

Urcati-ma iarasi pe altarul meu de vesnicie ideala. Iar aripile inalta-voi spre zbor divin , insangerat. Sa ucid soarele si pe voi toti ! da , asta sa fac , sa curm acest haos! Ce-a fost in mintea voastra? M-ati purtat in infern. Nu stiti voi, oare,  ca Paradisul meu  este singuratatea?

Unde sunt jucariile mele? Unde-i papusa durere , unde-i trenuletul absolut, unde-i mingea infinit  si unde-s eu ? unde-s dus , de nu ma pot juca cu ele ? Sa mi le fac pe viata amici si sa traiesc cu ele. Sa lustruiesc spre stralucire absolutul, sa hranesc spre maturitate durerea , sa-mping infinitul cu forta-mi bruta? Unde ?

Rogu-te , zeu preamarit , iubeste-ti creatia si lasa-ma in bolul meu-nnegrit. Caci Adam ma proclam si pierdut-am pe Eva. Caci de mii de ani imbrac sub masti lemnoase chip de-ndragostit ca sa sfarsesc in bratele pacatoasei. Promit , de-o voi gasi , sa nu-i cer coasta inapoi. I le voi da pe toate , caci poate ea  , asa, continuu va pacatui si lume dupa lume a sa se nasca din pacat feminin.
 
 Doamne! Pe mine , mie , reda-ma! Caci aceasta mi-e cea mai buna companie. "

Trezit. Uimit. Distrus. Obosit. "Nu credeam sa-nvat a muri vreodata" In lumea lor m-au dus si de puteri m-au secat in nestire. Am pierit, in lumea lor, si mi-am dublat existenta aici , in absolut.

Eu voi continua sa fiu dusman al soarelui, voi continua sa ma joc si-am sa gasesc aici frumusetea uratului, placerea durerii , rasul din lacrima , viata din moarte.


- Inspiratie : " Oda ( in metru antic ) " -

Ai uitat ceva

Trezit de dimineață  mi-am dat seama că deja întârziasem la muncă și că oricum sunt în pragul unei concedieri, așa că ce rost mai avea să mă preling pe geamurile microbuzului și-n aglomerație  ca să ajung într-un loc pe care îl uram ? M-am concediat singur spre bucătărie unde aveam să beau cafeaua pe care chiar o meritam, urmărind în ziar locuri noi de muncă pe care nu le-aș dori sau nu le-aș primi.
      Monotonia dimineților mele vine si din faptul că geamul bucătăriei dă "în spate", cum s-ar zice. Privat de soare, de un bulevard aglomerat, de oameni grăbiți și alte lucruri citadine stau la masa, mănânc ceva și urmăresc elevii plictisiți ai liceului de vizavi. Dimineață de dimineață intră în clase fie veseli, fie somnoroși, își dau câte o palma peste ceafa sau își aruncă o privire și intră în rutina alături de mine .
Ei ore, ore .
Eu stat, stat.
Le-am citit de-a lungul anilor multe lucruri în ochi. Cel mai bine am comunicat cu aceia care-și aleg locul de lângă fereastră . Mereu, dar mereu, ridic în cinstea lor cana de cafea și le urez o zi buna și un viitor la fel de strălucit ca al meu .
Aici anotimpurile se disting cel mai bine. Arborii atât de bătrâni, cunoscători ai mult mai multor generații, le păstrează fiecare amintire, fiecare gând aruncat pe fereastră, fiecare oră peste program, fiecare zi din anii de liceu.
N-am văzut de prea multe ori pe cineva foarte atașat de uitatul pe fereastra, însă. Vreau să spun, de ce te așezi la fereastră ?  Ca să te sprijini cu cotul sau cu capul în orele care chiar te interesează? Ca să ce?
Eu am stat la fereastra ca să mă uit pe fereastră! Eu am facut liceul pe cer si printre crengi, l-am absolvit magna cum laude la categoria "lecții în pomi și-n nori".
[...]
Ei bine, am zâmbit poate ceva mai mult ca alta dată într-o anume dimineață.
Găsisem în sfârșit pe cineva care adora cerul la fel de mult ca mine! Găsisem o frumusețe de pasăre sălbatică, pene șaten-deschis și ochii luminoși. Călătorea toată ziua, tot timpul era cu ochii unde trebuia cu adevărat și chiar și atunci când politețea o făcea să se uite spre tablă/profesor/viața de școlar obișnuit, avea sufletul in cer. Am aflat asta cu vremea.
Mi-am găsit imediat un loc de munca. Nu presupunea prea mult efort pentru că era la domiciliu. Zi de zi, munca mea devenise urmărirea și ghicirea gândurilor ei călătoare. Descoperisem în sfârșit ce înseamnă să muncești cu plăcere. Salariul era pe deplin o avere: câte un zâmbet străin aruncat spre mine, nu pentru că mă știa pe acolo, ci pentru că-i plăcea viața .
Zâmbea mereu, mereu zâmbea. Râdea la fel de des și uneori rămânea cu privirea acolo pe-albastrul îndrăgit, știind că totul e mai bine când iubești cerul. Nu cred că și-a dat seama câte mi-a marturisit, că-i știu toate stările și emoțiile, că i-am urat succes înaintea unei lucrări și că ne-a fost frică împreună. Habar nu are că mă privea în ochi și mă umplea de viață la fel de mult cum pe ea o-mplinea cerul.

      Tot timpul fugi de faptul că ești împrăștiată, uitucă, amețită de  gânduri și probleme vechi. Te faci că recunoști și totuși habar n-ai, norocul tău că-ți mai servește cerul viață, că altfel te-ai fi  pierdut în tine, sălbăticiune ce ești! Ziua în care ai atins apogeul a fost și ziua în care m-am trezit hotărât să te caut. M-am trezit strategic cu jumătate de ora mai devreme,  să stau să mă gândesc cum ar fi să zâmbești într-adevăr pentru mine, nu pentru vremea de afara. Ai venit la școală mai uitucă decât de obicei, aproape ca niciodată. Ți-ai păstrat calmul în banca ta cer, deși sufletul scotea fum.
   
      Melancolică, tristă, nefericită, oricum ai fi fost ...Singură îți oferi toate stările astea, în amalgamul tău  gânduri. Am avut grijă de tine eu, oricum. O să ai timp să-mi mulțumești. Ți-am copt prăjituri, ți-am făcut cafea cu scorțișoară. Dar tu ai plecat de la școală grăbită, atât de grăbită încât ai lăsat în bancă ceva, lucru care nu prea se întâmplă. Colegele probabil te-ar fi atenționat, daca ar fi putut să vadă. Doar eu am vazut. Toate planurile mele picasera. Mi-am pus pe mine un palton, m-am încălțat și am coborât urgent.
       În trei minute ai ajuns. M-am stăpânit, urmărindu-te ținând capul sus, ferind privirea de pământ. N-am stat pe gânduri, m-am oprit în fața ta și-a m spus:
"Scuză-mă ... ți-ai uitat inima-n bancă. "
      Fata care îmi dăduse și furase inima, s-a uitat în palma mea, s-a făcut că apucă ceva și că băga ușor în geantă. Privindu-mă fix, mi-a spus :
" Mă-ngrijesc de ea acasă. Mulțumesc."
Cum ai putea să zâmbești străinului care-ți aduce inima în pumni la colț de stradă?
 Și-a continuat drumul scufundându-și capul între umeri pentru o clipă, zâmbind până acasa și iubind în continuare cerul.

Schimbare de domiciliu

              Am  existat cu mult înainte de asta, în gânduri şi dorinţe. Însă... aşa am înflorit.

Ca-ntr-un soi de Big Bang. Deodată… eram. Cu adevărat ! Iar doi erau cei ce-şi puteau da seama cel mai bine, din start, de prezenţa mea.

            M-am manifestat ciudat iniţial. Am produs incertitudine, am descurajat si am hrănit totodată doleanţa unei purtătoare de iubire. Încet, încet, însă m-am acomodat frumos si pe nesimţite.

             După ce sufletul m-a aflat, m-a băgat in seama şi ştiinţa. Mi-a dăruit o confirmare că pot sta in casa aceea fără nicio grijă. Le-a dăruit câte un zâmbet pe chip, flăcări în inimă, lacrimi în ochi, emoţii în mâini, o viaţă in plus celor doi.

             Eu ? Eu eram fericită. Nu făceam altceva decât să produc încântare fără măcar să ştiu ce este ea. Ah, şi mă priveam dezvoltându-mă in ceva ce mai târziu am aflat cum se numeşte.

            Clipa în care am reuşit să dăruiesc şi creierului şi inimii câte o cameră in casa mea a fost ceva ce poate n-am să ştiu vreodată cât e de divin şi obscur. Cu ele separate, mă cert cel mai des, dar mă împac cel mai bine.

            Am stat in casă o vreme, aş fi numărat cât, dacă ştiam cum sau măcar ce înseamna asta. Am primit vizite, care mai de care mai bizare. De fiecare dată păreau că mă verifică, ori pur si simplu găseau de bun augur să vadă ce mai fac.

            La un moment dat am început să mă joc. Am pus stăpânire pe spaţiul meu si întâi mi-am învăţat corpul să mişte. Am înţeles apoi că joaca mea era motiv de grandioasă bucurie pentru unii.

            Timpul a trecut iar eu am reuşit să renovez. Mi-am făcut casa mai mare, deşi părea că ea creşte singură, odată cu mine. Spaţiul era suficient cât să continui să mă joc şi să n-am idee de ce mă aşteapta. Ceva ce ţin să menţionez este că permanent, repet, permanent, am simţit o căldură. Mă-nfăşura zică-se ca pe un prunc şi mă ţinea aşa întruna, întruna, orice ar fi însemnat asta.

            Căldura de care tot vorbesc avea particule colorate în componenţă. Acestea, la un moment dat, fără ştirea mea, deşi nu aveam una, au devenit parte din mine. Purtau câte o etichetă, veneau din două surse, sigur ! Căci unele aveau culori de iarnă, iar altele de sfârşit de primăvară. Una se numea “suflet blând”, combina culorile, deci mi-a plăcut cel mai tare.

            Uneori pereţii mei se îndoiau sub o atingere. Forma aceea cu cinci alungiri îmi era atât de cunoscută, dar nu ştiam de unde... cert este că-mi plăcea. Şi lor, pereţilor mei, le plăcea, îi făcea să emane la rândul lor particule, si de alte culori; le-am primit şi pe ele căci oricât de puţin eram, puteam să găsesc iubirea din ele.

            Ei bine.. ziua aceea n-am s-o uit. Ziua în care am decis să-mi schimb domiciliul. Vreau să spun, aveam nevoie in mod evident de ceva nou. Doar că nu ştiam ce. De fapt, nu prea ştiam nimic.

            Tot în ziua aceea am auzit un zâmbet şi o inima cântând cu a mea. Asta m-a bucurat, atât de tare c-am dansat. Mi-am spus apoi că dansul acela l-au aplaudat ore întregi. Chiar şi aşa, îmi era greu să mă despart de locul unde am stat o perioada (pe care apoi, de mult plecată de acasă, am învăţat s-o număr).

            Nu ştiu cum dar, hilar, mai era cineva care dorea să mă mute. Ce potrivire ! De fapt, mi-a intuit decizia; cum oare ? Oricum, m-a ajutat. N-aveam bagaj, doar pe mine dar... eram si mult si mare.

            (Apoi am pierdut puţin şirul. E destul de greu când te muţi.)

            Ţin minte că era cald şi altfel, ţin minte că am reuşit să spun că în casa mea nu era aşa, iar „vorbind” am dat un semn. Am fost treaza o clipa, apoi m-am pierdut, apoi m-am gasit, apoi... „Wow !”Am văzut frumosul !

            „Ce frumoşi sunteţi ! De abia aştept să învăţ să vă spun mama si tata !” am spus într-un scâncet, obosită fiind şi-ncercând să mă odihnesc puţin în braţe moi, iubire si admiraţie. Mai pe scurt, la mine acasa ! Noua casa!

         Dedicat părinţilor mei , la împlinirea a optsprezece ani de la schimbarea „domiciliului”.