Dacă s-a deschis ușa

Intră. Atenție la toate lucrurile care sunt întinse pe jos, nu le călca, nu da peste ele. La un moment dat va fi curățenie, însă întâi vreau să te poftesc înăuntru.
Apreciez că te-ai descălțat la intrare, ai grijă să nu calci în  urmele de noroi pe care le-au lăsat musafiri anteriori, care au decis să intre cu pantofii în picioare. Nu e nimic. O să dau cu mopul, însă întâi vreau să îți prezint puțin pe aici.

Te simți ca acasă? E bine?
 Văd că îmi iei toate cărțile la mână și te uiti prin ele ca și când aș fi ușor de citit. Acum te-ai blocat în oglindă și te tot uiți. Nu te-ai mai reflectat așa și-n oglinda altcuiva?

Să știi că dacă deschizi dulapul, o să cadă toate pe tine. Mai bine lasă-mi timp să fac ordine. Știu că o să mă încurce toată zarva aia, o să vreau să mă îmbrac frumos pentru tine  și n-am să pot de haos ce e în dulap, dar dacă îmi dai niște timp, fac curățenie și mă fac și  frumoasă.

Te-ai așezat în pat și ai luat în brațe perna. Și se mulează toată după mâinile tale și ți s-a fixat în gât și spre ureche, parcă îți zice o poveste. Ce frumoși sunteți.

Te-am învelit și te las acolo. Nu vreau să deranjez. Dacă tot s-a deschis ușa, fă-te comod, simte-te bine. Stai cât mai mult.

Te-aș lua în brațe înc-o dată

Acum că-i seară tac și eu.
Stau gol de haine și de vorbe,
Cu mintea doar de tine îmbrăcată,
Te-aș lua în brațe înc-o dată

Trag draperia să nu fiu văzut.
Închid cu forța ochii din afară,
Privirea mea spre ușă e plecată,
Te-aș lua în brațe înc-o dată.

Hai să te aud, hai să te văd.
Fac loc în mine pentru tine,
 Și dacă tot e ziua terminată,
Te-as lua în brațe înc-o dată.

Fii-mi pat și pătură și pernă.
Sau fii tu somnul ce mă odihnește,
Fii întunericul din cameră
Și toată lumina ce-n mine strălucește.
Fii totul sau de fapt știi ce?
Fii puțin tăcută și urmărește

Cum sunt de agitat de când ești tu plecată...
Te-aș lua în brațe înc-o dată.

Cred c-o chema furtună

Cred c-o chema furtună și niciodată nu avea ochii mai liniștiți ca atunci când era agitată. Și niciodată mai goi ca atunci când era liniștită.
Cred c-o chema furtună și aveam impresia că norii cei mai bogați de ploaie s-ar fi repezit imediat dacă ar fi văzut-o măcar o dată zâmbind.
Cred c-o chema furtună și ori de câte ori stăteai la ea în brațe toate ramurile trupului îți vibrau, și-ti cădeau și frunze, dar tot ea te făcea să crești.
Poate o chema furtună, că nu ne sincronizam niciodată și mă prindea mereu nepregătit, mă ploua, mă certa și mi-era cam frig după.
Poate o chema furtună, că venea neanunțată și tuna și fulgera în cameră de frumoasă ce era și de mult ce ne iubeam.
O chema furtună și ai fi nebun să crezi că o umbrelă te putea salva.
O chema furtună și chiar dacă te speria, stăteai la geam să vezi cum se aprinde și se agită, ca oricum trece și vă faceți soare.
O chema furtună și eu iubeam să stau în ploaie.

M-am pus să te scriu pe foaie - Tu

Am luat creionul în mână și m-am pus să te scriu pe foaie. De atâtea emoții ce aveam, am uitat să ascut creionul și te-am scris în gol, așa, de parcă ai fi fost un vis, de parcă nici nu existai. Dar l-am ascuțit și apoi, de atâtea emoții ce aveam, am scris încet, să nu te doară.
Tu.
Așa am început.
Nu ți-am spus pe nume și nici nu aș fi vrut. Ți-am dat sensu-ntreg al persoanei a doua singular și fă tu ce vrei cu el.
 Am scris greșit și am mâzgălit peste, că ești plin de bube și greșeli, dar hai să învățăm că nu-i nimic greșit în asta. Nu?
Am pus alineat la fiecare idee nouă, că știu că știi ce-nseamna să spui: o luăm de la capăt.
Am căutat o gumă de șters când nu mi-a plăcut ceva, dar ce să vezi? Nu aveam. Am întrebat oriunde. Nu există. Gumă de șters (în) oameni nu s-a inventat. Așa că am pus în paranteză, am lăsat acolo. Și am mers mai departe.
Te-am scris pe foi întregi și am râs când mi-am dat seama că era de ajuns să scriu "Tu" pe o bucată mică de hârtie.
Am luat o pauză și am băut un ceai, lăsându-te pe jumătate dezbrăcat în foile alea toate. Am obosit și eu de mult ce te-am mai scris, și ai obosit și tu de mult ce m-ai lăsat.
Am revenit și când mi-am dat seama că nu mai am foi, am plâns de parcă nu mai aveam zile. Nu mai aveam, dar am găsit. Și foi, și zile.
La un moment mi-au amorțit și mâna și cuvintele și atunci am zis că poate apăs cam tare și te doare.

Când m-am oprit, m-am uitat la foi și nu înțelegeam nimic.

Scuză-mă

Să zicem că oamenii ar fi teritorii. Un om ca spațiu deschis. De fiecare dată când cunoști un om ți se dezvăluie, de fapt, un teritoriu nou. Și ca-n multe situații, totul devine o chestiune de alegere personală. Ce faci? Cercetezi sau cucerești? Lași locul să continue să existe în autonomia si unicitatea lui, sau ți-l însușești și îl schimbi după chipul și asemănarea ta?

Poate că acest teritoriu se prezintă ospitalier și te lasă puțin să poposești. Și totul se transformă într-o provocare contra cronometru. Căci de primit, te primește. Dar nu uita ca ești ca un ghimpe, o așchie, un corp străin pe care la un moment dat corpul teritoriu îl va respinge. Tu ce faci cu timpul tău, om ghimpe? Te întreb din nou, cercetezi sau cucerești?

Am cunoscut câteva "Americi" pe care le-am pierdut pentru că ele nu-și doreau să fie cucerite, ci pur și simplu descoperite. Așa că nu-mi rămânea decât să cobor din  bărcuța mea, să mă odihnesc de cât călătorisem și să "enjoy my stay". Și cam atât. Eu am început demersuri de îmblânzire a sălbăticiunii, deși nimeni nu-mi ceruse asta. Sunt teritorii care te invită si te roagă vădit să le îmblânzești. Se vede, se simte. Dar mai sunt si altele care te găzduiesc fără să îți ceară nimic. Acele teritorii care trăiesc prin sine și n-au nevoie de steagul tău înfipt în țărâna libertății proprii.

În momentul în care Americile pe care le-am cunoscut au început să se simtă amenințate, mi-au dat de înțeles imediat că nu e bine. Și m-au respins. Și mi s-a tăiat pământul de sub picioare și am căzut și m-a durut. Dar ce doare mai adevărat? Respingerea sau gândul că ți se impune să te îmblânzești după pofta celuilalt? O altă chestiune de alegere personală.

Scuză-mă, "America". N-am vrut. N-am vrut nici să-ți fur sălbăticiunea, nici să-ti subestimez frumusețea. N-am vrut să fii ca mine, am vrut să fii pentru mine. Ceea ce e la fel de egoist, dacă nu cumva mai rău. N-am vrut. Și știu că nici tu n-ai vrut să mă doară. Așa că mi-am luat steagul și l-am pitit înapoi în buzunar. M-am urcat pe cea mai înaltă culme a ta si am să stau să urmăresc de aici cum ești a ta, si nu a mea, și cum așa e cel mai bine.

o poveste

O așa îmbrățișare ai, de parcă vrei să dai toată pielea pieptului jos, ca să poți săruta cu pieptul tău rănile ascunse ale celuilalt.
Și ții la pieptul tău, strângi, zâmbești și te bucuri de parcă ai da viață din viața ta, sau ca și când lumea se termină acolo și tu te-ai liniștit la gândul că vă prinde-mbrățișați.
Când te-au întrebat de ce nu dai drumul, ai râs și-ai spus că nu vrei să fii un om gol, că tu nu ești plin cu tine, ci te umpli de celălalt. Fondul pentru forma ta. Și ce te-ai face dacă n-ai mai avea conținut? Ce te-ai face dacă ai umbla așa gol pe frigul ăsta de lume? Că oamenii sunt reci și răceală iese întruna din ei și chiar n-ai vrea să-ți fie frig de răceala altora. Egoiști suntem cu toții, până la urmă.
Când te-au întrebat dacă nu te doare să strângi așa tare. ai râs din nou și ai zis că ce-ți e o durere de mâini sau de piele față de durerea de suflet gol. Aia nici măcar nu mai e durere, completai tu. Că-ți proptești mâinile de nevoia celuilalt. Și de la dragoste n-a amorțit nimeni niciodată.
Te-au mai întrebat și dacă n-oi fi obosit de alergat de colo până colo în suflete cu formă de labirint. Că, vezi Doamne, cui i-ar plăcea să alerge șerpuit așa, după nimic? Te-au indignat puțin, dar ai râs din nou și le-ai replicat că nu știi de ce fel de labirint sterp au dat ei, că tu nici nu trebuie să ajungi la capătul vreunuia ca să găsești o comoară. Comori sunt la toate cotiturile de suflet pentru cei care nu intră în ele cu gândul să le caute capătul, ci cu rugămintea să nu se sfărșească prea repede călătoria.

Vă rog să mă înțelegeți, ai zis sătul de întrebări, mi-aș pune un carton de gât și aș umbla cu el pe stradă. L-aș inscripționa cu „Pot să te iau în brațe?”( e frumos să-i dai celuilalt dreptul de a decide singur) și aș căuta în priviri răspunsul, că pe acolo iese omul la suprafață, cu toate bubele lui. De ochi bolnavi e plină lumea, cartoanele de gât sunt puține. Dar eu îl am pe al meu pregătit, și dacă cineva ar vrea să mă imite, credeți-mă pe cuvânt că în cazul ăsta nu m-aș supăra deloc.
Nu obosești, nu te doare și nici nu-ți vine să dai drumul când niște ochi sălbăticiți urlă „Ia-mă în brațe”, și urlă și rănile lor, dar se blochează țipătul în pielea care e instruită să nu cedeze presiunii. Atunci îmbrățișezi de parcă vrei să dai toată pielea pieptului jos ca să poți săruta cu pieptul tău rănile ascunse ale celuilalt.

Sper că v-am lămurit și că nu mai aveți alte întrebări. Căci am eu una: pot să vă iau în brațe?

Hai sus

Două perechi de uși automate de palier. Grele și deschise. Nu există buton de chemare sau de plecare, e suficient să te postezi în interiorul liftului și să observi dacă pornește, ori nu.

Nu există etaje intermediare. Există doar sus. Sus, sau deloc. Acolo e un spațiu imens, care pare gol, dar de fapt e foarte plin. Aglomerat, încărcat, nu la simpla vedere, ci la complexa simțire.
Acolo ușile sunt închise. Se pun în mișcare când aduc în golul acela un musafir care să-l umple, mai tare și mai mult decât este deja.
Când se întâmplă să vină cineva, ușa stă deschisă și musafirul din interiorul liftului face sa vibreze aerul din încăpere. Ceva din acel gol mișcă, nimicul prinde formă și joacă la vocea vizitatorului. Totul până într-un punct. La un moment dat, ușile se închid. Sub comanda proprietarului. Ele se închid, liftul se declanșează și ajungi înapoi de unde ai venit: de neunde. Dar nu mai ești sus.

O pereche de uși a căpătat urme de forțare. Cândva, liftul a fost deschis mult timp. La momentul final, musafirul a refuzat închiderea și și-a proptit mâinile în cele doua margini grele și a insistat să mai stea. Și așa a fost. A stat. Cu forța din mâinile sale și cu permisiune din partea proprietarului. Liftul a fost deschis larg  mult timp, dar spre final... forțat.
Ce s-a întâmplat într-o zi a zdruncinat golul și l-a făcut să tremure. Musafirul și-a retras mâinile, ușile nu au mai fost proptite iar inevitabilul s-a produs. S-au închis. Vizitatorul a plecat de unde a venit, de neunde.
 

Sus ușile erau închise. Sus golul tăcea.

Când din tăcere, golul a plâns, s-a deschis un lift. Un musafir nou. Nimicul a zâmbit. Două uși deschise. Și vidul râdea. Era bine.

Suficient sau insuficient timp mai târziu, s-a întâmplat ceva curios. S-a închis o singură ușă din cele două. Musafirul era și prezent, dar și absent. În gol era nelămurire. Nu se știe din voința cui s-a închis o ușă și din a cui a rămas deschisă  cealaltă.

Trei uși închise. Una deschisă. De acolo încă vine o lumină și întunericul din gol pare puțin îmblânzit.
Nimicul ia loc și răsuflă.

Ars amandi amintirile

     Drumul până acolo a fost mereu lung. 10 ore pe tren pentru doi copii erau deopotrivă o corvoadă și o distracție. Cu mâncare pregătită de mama și bunica, în a căror companie erau cei doi, nu era atât de greu de suportat. Mai ales că geamul era mare, tunelurile multe, iar curiozitatea...ei bine, la nivel de copil.

     Când în sfârșit soseau la destinație, se simțea oboseala, însă niciunul din cei doi nu ar fi dormit. Destinația? Casa străbunicii, localizată în zona etnografică a Făgetului, acolo unde câmpia și dealul își dau întâlnire pentru a face din natură un colț de rai. Imediata reacție era să intre să o vadă pe străbunică, care de ceva timp nu mai avea forța să îi aștepte în ușă. Dar le zâmbea frumos, întinsă în pat. Când fericirea ei lăuntrică reușea să se exteriorizeze prin câteva cuvinte, cei doi fugeau repede să facă o recapitulare a locului în care aveau să se distreze împreună, ca frații. O casă a anilor 1950 n-ar putea oferi prea multe unor copii, s-ar spune. Greșit! Din prima, până în ultima zi, casa aceea era un cufăr cu amintiri. O adevărată comoară.

     Când intrai în casă, îți doreai să nu mai ieși. Era răcoare, era umbră și zilele de vară petrecute acolo păreau perfecte. În imediata aropiere a intrării se afla bucătăria, pe stânga și camera bunicii pe dreapta. Ambele pierdute în timp. Înaintând, pe dreapta se afla o cameră cu ușa mai mereu încuiată, dar vom reveni la subiect.  Ceva pași mai departe, intrai în camera de zi, o camera mare, cu ușă spre curte, cu tablouri vechi de familie pe pereții murdari, cu dulapuri la fel de vechi, pline de bucățele de istorie. Mobila veche era și ea acolo, încă folosită. Deasupra mesei, chipul blândului străbunic, pierdut printre armele celui de-al doilea Război Mondial, se bucura și el la vizitele celor mici. Din camera de zi puteai intra într-o cameră frumoasă, cu tapet înflorat pe pereți, cu o sobă frumoasă și o oglindă mare, alături de câteva sertărașe pentru cosmetice. Era camera de fată a bunicii care acum făcea sandviciuri de drum pentru doi nepoței năzdrăvani. Încăperea era mare, luminoasă, spațioasă și lucrul care o făcea de departe superbă, era faptul că un perete era făcut în întregime din geam pictat. În mijlocul acestuia o ușa separa camera fetei din trecut, de camera cealaltă. Cea mereu încuiată. Deși ar fi fost frumos, prin acea ușă nu se mai putea trece.

    Celor mici le-a fost satisfăcută cândva curiozitatea, iar ușa misterioasă a fost deschisă. Acolo nu prea se trăgea perdeaua, poate ca să nu fugă amintirile pe geam. Cine știe? Camera în sine nu oferea prea multe. Pe stânga erau peretele de geam și ușa anterior menționate, acoperite acum de un dulap imens iar pe dreapta un pat mare, încăpător. În mijloc, o masă cu scaune mari, o masă frumoasă, de-un maro mat. Indiferent de cât de soare era afară, de cât de mare era livada din spatele casei , joaca acolo devenise o atracție. Poate pentru că nu aveau acces permanent la ea, sau poate pentru că, într-adevăr, era ceva deosebit la această bucată de casă. Patul mare avea la una din margini integrat un mini-bar. Acolo se găseau recipiente de băuturi, model vechi, prăfuite și goale, păhărele mici și negre și multă casă de păianjen.

    Fetița, cea mai mică dintre frați, mergea mereu pe partea cealaltă a barului, își lua o postură demnă și își întreba partenerul de joacă : „ Cu ce vă pot servi, domnule?”. Un răspuns inventat și pe bar apărea un păhărel. „Poftiți băutura dumneavoastră!” Apoi „barmanul” începea să-și facă ordine printre sticle, în măsura în care se putea, pentru că, încă de pe atunci, se temea de păianjeni. Mai tărziu, rolurile fie erau schimbate, fie cei doi părăseau camera. Deși copii, parcă aveau ideea că „ Ce e prea mult strică.”. Următoarea vizită era la fel de animată. Fiecare își relua rolul și jocul începea.

    Nu era nevoie de jucării, de alți copii sau de televizor. Cei doi frați, alături de imaginația lor, transformau acea cameră într-un loc numai bun de jucat. Iar întunericul devenea lumină prin copilăria lor, prin fericirea sufletelor lor. Cei doi copii în vacanța de vară. Mirosea a florile din care era compus modelul tapetului. Acel spațiu vechi și nelocuit era însuflețit de patru picioare jucăușe, patru ochișori veseli, două glasuri fericite.

   Acum, dacă ar fi să întrebăm timpul, cei doi copii sunt plecați deja de acasă. Fratele, cel mare, este masterand cu loc de muncă, iar cea  mică, „barmanul”, studentă în primul an la facultate. Acasă la străbunica nu au mai fost de ceva vreme. Poate și pentru că ea nu mai este acolo să le zâmbească în semn de ” Bun venit!”. Casa verilor încă se află la întâlnirea câmpiei cu dealul, tapetul pe pereți probabil încă miroase a flori, păianjenii s-au îmbătat cu amintirile din recipientele de băuturi.

   Ușa este oare încă încuiată?

   Radacini infipte-n lutul care poarta grija ta,

   Te ridici spre cer, spre viata, fara sa il parasesti.

   Cum traiesti? Cum cresti? Cum ajungi atat de mare? 

   Lutul tau e vinovat.

   El priveste, ocroteste teiul de deasupra sa, 

   Tu crescut vei face oare, vei dubla aceasta grija?

   Vei veghea sa nu-l mai ploua, sa nu-l ninga, sa nu-l bata

   Vanturi reci de peste tot, 

   Macar lutul care poarta radacinile-ti infipte?

   Ai sa plangi cu frunze multe, 

   A sa te goleasca viata, 

   De putere si noroc.

  Gol vei sta, si plans, dar sigur 

  Lutul nu te va uita.

  Vei sta drept, va ajuta,

  Te va tine drept, in viata,

  Chiar daca toamna si iarna sunt razboaie mondiale

  Ale pomilor in floare, ale pomilor frumosi 

  Cu timpul.

  Cand dupa anotimpuri multe 

  Vei seca de bucurie,

  Si-ai sa vrei frunze si flori, 

  Fara sa le poti avea,

  Afla ca sub tine, lutul, a trecut in vesnicie.

  Va naste-un Adam, o Eva 

  Insa nu un tei ca tine.

  Radacinile-s acolo, tu drumu-ti vei continua, 

  Si-ai sa stii ca numai lutul

  A fost dulcea mama ta. 

Ce bine era

       Bulevardul se simtea destul de singur. Vorbea masinilor cu frunze, nu cu vorbe. Solitar, atat de solitar era drumul meu spre casa. Afara un cer noros  care nu promitea ploaie, insa garanta tristete cat pentru toata saptamana ce incepea. Sentimentele-n crescendo goneau in mine de fiecare data cand privirea mea vedea cate o urma de viata pe strada.
        Data jos din microbuz, am inceput sa calc in picioare drumul spre casa in loc sa-i multumesc pentru faptul ca ma poarta spre ea. La un moment dat, in calea mea a aparut un semn de circulatie. Pe marginea trotuarului,foarte serios, facandu-si datoria. Il acompaniau doi copii.
        Mutritele lor care abia se vedeau de glugile bine inchise, de mame mult iubitoare, mutritele acelea ascundeau ceva. Cautau mai de graba ceva. Initial nu am stiut ce. Pareau de-a dreptul... inabordabili, in toata cercetarea lor. N-am putut sa nu ma opresc usor in spate, observand si nefiind observata. Ziua mea nu o puteam califica drept cea mai buna, dar deodata aparuse o lumina la capatul tunelului plumburiu- o zi obisnuita de noiembrie.
       " Crezi ca o sa apara?"- intr-adevar...cautau sau asteptau ceva.
       " Sigur ca va aparea! Cred ca deja vad putin."- unul era increzator.
       "  Da? Unde? Unde???"- altul era curios.
        Amandoi erau copii. Si cautau ceva.
        Tu poate nu mai esti copil. Totusi, cand erai, ce obisnuiai sa cauti?
        In sanul copilariei, descoperirile au alt gust. Gustul victoriei, al reusitei. Notiuni pe care nu le cunoasteam, dar le simteam chiar si fara sa ne dam seama. Caci de multe nu ne dadeam seama...si ce bine era. Acum, cauti nervos prin toata casa un anumit obiect, iar punerea in ordine a lucrurilor dupa toata aceasta agitatie este groaznica. Atunci nu era. Era o aventura. Era placerea de a scoate in mijlocul camerei toate hainutele si jucariile. Sa te trantesti intre ele si sa nu-ti pese de haosul din jur. Caci de multe nu ne pasa...si ce bine era.  Ce daca era haos? Era un haos colorat, in care nu stiai ce cauti, dar sigur cautai ceva si sigur aveai sa-l gasesti.
        Probabil cautai in fiecare zi fata parintilor tai, cercetai continuu dupa privirea lor si erai in fata unei mine de aur atunci cand le gaseai zambetul. Posibil sa le fi cautat si mangaierea. Pe obrajori,pe frunte, pe ochi. Un schimb de energii care acum nu se mai petrece la fel de des, dar pe care inca il cauti, nu-i asa? Ca un copil...nu-i asa?
        Sunt multe lucruri pe care le cautai si majoritatea nu ti le mai aduci aminte. Le-ai uitat tocmai pentru ca le-ai gasit sau poate pentru ca, odata cu trecerea timpului, ti-ai dat seama ca erau lucruri marunte. Atunci cand, deja mare fiind, ai sa te simti incomplet, sa te gandesti totusi ca lucrurile mici le compun pe cele mari. Caci de multe lucruri mici am dat...si de bine era.
       Acum nu stiu cine mai are timp de cautat. Sau daca totusi mai exista, activitatea aceasta este printre cele mai detestate. A cauta astazi nu mai inseamna aventura. Inseamna risipa de timp, de nervi si, la cat suntem de dezordonati, chiar pierderea altor lucruri.
       " Sunt dintre aceia care crede ca in putin se afla totul", spune Dumas Fils in " Dama cu camelii". " Copilul este mic dar in el este cuprins omul", continua el. Prea bine atunci. Cand anume in acest drum al dezvoltarii personale am pierdut esenta copiilor din noi, abandonand-o la margine de drum? Copilul e a doua mama a omului. Din el creste. De ce nu se pot aplica legi ereditare si in cazul acesta, pentru conservarea sufletului de copil si a puritatii? Nu sunt absurda. Nu pretind oameni mari cu minti mici. Ci pastrarea in adancul fiecaruia a cate putin din ce-am fost noi mai frumos. Imi dau seama totusi ca exista o mare posibilitate ca aceste putinuri ascunse sa existe cu adevarat. Dar cum spuneam, noi nu mai stim sa cautam. Cel putin nu la fel de bine cum stim sa abandonam.


            La inceput s-a aratat putin albastru. Apoi mai mult si mai mult ...pana ce a fost albastru tot. Copilasii mei cautau cerul. Daca stau bine sa ma gandesc...si eu il caut. De fapt, l-am cautat intotdeauna.

Ce se ascunde în frunze ?

           Am aflat deunăzi că nu murim niciodată. Că din pământ venim și în pământ ne întoarcem. Iar după această revenire în elementul creator, ne împrăștiem prin el și continuăm să fim. În pomi, în frunze, în flori, în tot ce trăiește din și prin pământ. Va să zică, prin noi.
           O teorie personală asupra existenței de apoi eu nu am încă. Fiind un subiect pe care îl evit, am preferat să exist preocupându-mă de cum trăiesc aici, nu de cum va fi acolo. Acolo sa fie orice va fi să fie. Când ma întâlnesc cu o opinie străină, o analizez puțin, îmi dau cu părerea și cam atât.
           De data aceasta însă am meditat mai mult. De fapt, m-am bucurat. Pentru câteva secunde am fost aproape de acord.
          Am dat acestei interpretări o șansă. Nu pentru a trăda crezul meu "Carpe Diem!", ci pentru că dincolo de această părere există  rezolvarea unei mari dureri.
         Nu pe toți îi doare în momentul morții. Unii traversează pe partea "cealaltă" într-o liniște feerică. Alții prin zgomot și larmă. Larma rămâne și pe pământ. Foarte multă. Tot ce nu-i doare pe morți, îi doare pe vii. Agitația sufletească, tăcută sau extrem de zgomotoasă, rămâne printre noi. Mai mult sau mai puțin. Sau pentru totdeauna.
         Am o durere cu care ma țin de mana de mai bine de zece ani. S-a exteriorizat în multe feluri. Uneori nici n-o puteam liniști. Este ca un copil răsfățat, cu care ba mă înțeleg, ba nu. Am pierdut o bunică la vârsta la care moartea îmi era descrisă ca un somn lung. Eu când spun „bunica” mă trec mii de fiori. În momentul acela, "copilul" de lângă mine începe să plângă. Iar lacrimile lui sclipesc în ochii mei.
        Așadar, să aflu că cei morți nu sunt morți, ci poate frunze sau copaci,  m-a extaziat. Înseamnă asta că bunica, sufletu-mi pereche, stă la margine de drum, agățată de-o crenguță sau colorând un câmp monoton? Ce mult mi-aș dori să fie așa. Ce mult mi-aș dori ca în fiecare zi să merg în fața unei frunze, s-o mângâi cu privirea, să-i vorbesc. Dar e o nebunie. E o adevărată nebunie.
        În ziua în care am aflat lucrul acesta, am ajuns acasă foarte repede de la școală și mi-am spus să dorm puțin. Visul ce-a urmat mă va urmări și el toată viața.
       Imediat după ce am adormit în realitate, m-am trezit în vis. M-am ridicat brusc și am pornit spre bucătărie. N-am ajuns în bucătăria apartamentului meu, ci în cea a bunicii. Ea totuși nu era acolo. Am mâncat repede și destul de agitată. Apoi, am ieșit din casă. Afară era un fel de apocalipsă. Încă din prima clipă în care am ieșit din bloc, m-am lovit de o tânără care stătea de vorbă cu un corcoduș în floare. „Atât de devreme. Ce grăbită ești, doar ce înfloriseși", i-a spus. Am trecut pe lângă ea și am înaintat. În parcul din fața blocului era aglomerație. În iarbă stăteau copii, zâmbind frumos. Parcă erau mângâiați. Și chiar erau. Unii din ei aveau lacrimi în ochi, alții râdeau gălăgios. Se răsfățau printre firele verzi și lungi. M-am apropiat și inima mea a înghețat. „Mami, mami. Mă gâdili", și râdea copilul, mângâind apoi iarba.
        De acolo din parc am ajuns pe malul marii. În întinsul albastru erau oameni, la distanță destul de mare unii de alții. Alergau toți spre valuri, cu brațele deschise. Râdeau, păreau că trăiesc sau retrăiesc cea mai mare bucurie. M-am așezat pe nisip, descălțându-mă. Mi-am pus pantofii alături, mi-am cuprins genunchii între brațe și am rămas așa o clipă. Spre mine a venit un bărbat, care părea că se ia la întrecere cu unul din valurile care se spărgeau în țărm. „Te ții bine, bătrâne. Ca de fiecare dată”, a spus el valului care rămânea totuși în urma lui. L-am urmărit până ce m-a depășit și am stat puțin pe gânduri. Vântul a adus lângă mine o frunza. Văzând-o,  m-am mișcat ușor, schimbându-mi poziția. Îndreptată spre ea, am privit-o pentru câteva momente. „Crezi că pot să dorm cu tine în seara asta?", am întrebat-o. Vântul a ridicat-o și mi-a adus-o pe umărul stâng. Mi-am apropiat obrazul de ea și am respirat adânc, zâmbind.
       M-am trezit cu mine zâmbind în gând. După ce m-am asigurat că sunt unde trebuie, am respirat din nou adânc și am zâmbit. Apoi mi-am atins umărul stâng cu obrazul. Acolo îmi punea bunica mâna când stăteam și gospodăream desculță  în bucătăria ei, copil fiind.

Arca lui Noe

                 A plâns aseară până ne-a acoperit. A plâns continuu, zile şi nopţi. Nu ştim de ce. Căci Domnul nu răspunde la vorbele ingrate ale suferinzilor nerecunoscători : „De ce, Doamne? De ce atâta ploaie?”

                 Pentru curăţare, cred eu. Pentru cât am păcătuit anterior şi poate chiar şi ce vom continua să facem. Să nu poţi aprecia ploaia care-ţi bate în geam, în cel mai plin de solitudine moment… Atâţia prieteni cristalini, gata să te asculte şi să sclipească înaintea problemelor tale.

                M-am întors acasă pe ploaia de care toţi spuneau că e „un chin”. O ploaie care nu-şi găsea locul pe Pământ. Toţi fugeau sau se ascundeau pe sub vreun acoperământ artificial. Vedeam chipurile nemulţumite şi la un moment dat n-am mai înţeles ce se întâmplă. Ce-i cu frica aceasta de ploaie? Florile în ghivece murdare stau şi privesc cum pică viaţa din cer, iar noi fugim de ea. M-am gândit la pervazul meu abandonat… Dacă pentru o secundă locuitorii Pământului ar fi florile, iar acestea ar îngriji oameni în ghivece, uitând cu săptămânile de ei, poate aşa ar conştientiza şi aceștia ce înseamnă ploaia.

                Cum o aşa realitate este irelevantă, revenim în filmul nostru bacovian, în care cerul e de plumb şi oamenii fug de viaţă. Pe drum, în ploaie, m-am dezbrăcat. Uşor. Am început cu gluga. După ce am dat-o jos, timp de câteva minute am stat cu capul ridicat spre cer şi cu mintea deschisă. A năvălit potopul în mine. A curăţat tot. Mi-a furat gândurile înceţoşate, temerile – rămășite ale nopţilor mele albe, umbrele de întrebări fără răspuns. Casa minţii a fost jefuită. Mi-a mai rămas atât: miros de ploaie.

                Cu mintea limpede, am desfăcut nasturii gecii şi m-am lăsat în voia ploii. Eram  om cu floare în ghiveci sau floare cu om în ghiveci, puţin mai conta. M-am bucurat nespus. Mă curăţa mâna Domnului, căzută asupra mea sub formă de picuri.

                Am continuat să admir viaţa, în drum spre casă. Până să ajung eram deja…curată. Din geamuri, florile priveau la dansul meu. Mi-au mulţumit în numele uscăciunii lor - uitarea omului, citadinul obosit şi aglomerat, existenţa fără trăire. În casă, când am ajuns , mi-am dat hainele jos şi am fugit să-mi ud floarea de pe pervaz. Nu oricum. Din bluza încărcată de ploaie, am stors peste frunze, flori, pământ, ghiveci. Apoi am luat şi pantalonii. Şi băscuţa. I-am dat florii mele ce-mi dă şi ea mie. Viaţă la schimb cu viaţă.

                                     Noe a spus ca ajunge în curând. Animalele din noi vor fi salvate şi duse altundeva. Iar pe Pământ, după ploaie , asemenea melcilor, poate vor apărea oameni. 

Despre frumusețea uitată a prieteniilor la depărtare

Zilnic ne deplasăm. Ne deplasăm din cameră în bucătărie, de pe scaun în pat. Facem și trasee mai lungi, până la magazin, până la gunoi, și tot creștem. Mergem în oraș. Până în centru, până mai departe de centru, până la capătul celălalt al orașului. Zi de zi, nu contează ruta. Ci că te deplasezi. Fiecare drum aduce o schimbare, îmbunătățește sau înrăutățește o situație. Cu cât mărești traseul, cu atât mărești și șansa de-a primi ceva frumos de la viață.

Care este cea mai lungă deplasare a ta? Și mai important decât atât: ce ți-a rămas mai drag în urma deplasării?

Mă bucur de fiecare dată când am ocazia să plec undeva. Mă bucur de gândul că o să însemne ceva și c-o să mă întorc puțin sau mult diferită de cum am plecat. Diferența vine din factori diverși. Plec tristă, vin veselă, sau invers. Plec cu mâna goală, mă întorc cu ea plină , sau invers. Plec singură , mă întorc însoțită, și asta nu e niciodată invers. 

N-am să pot vreodată să conving pe cineva cât de dragi îmi sunt prietenii. Am să tot scriu despre subiectul ăsta, atât de drag mie, fără să reușesc să transmit, măcar pe jumătate, adevărata față a aprecierii mele. Indiferent de unde sunt, sau cum i-am primit, sunt un cadou. Toți sunt cadourile mele, ceva ce mi-am dorit , îmi doresc și-am să-mi doresc mereu. Daruri ce trebuie prețuite la fel de tare ca viața. Căci adunați, toți, ei formează, de fapt, viața. Imaginează-ți, cândva, să te trezești de dimineață, să fii normal, analizându-te singur, fără să te bagi prea mult în seamă. Ai să vezi cât de mare impact au ei asupra unei zile, cât de diferit s-ar derula ea în absența lor. N-am să propun nimănui să încerce să stea o zi fără prieteni căci n-am să pot vreodată să-i dau ziua aceea pierdută înapoi. 

În curând am să fac nota acestei veri și am să văd nu ce am de plătit, ci pentru ce am de mulțumit. Și pe lângă lecții de viață, dragoste neprețuită și altele, am să mulțumesc pentru prietenii pe care i-am primit cadou de la zilele însorite ale vacanței mele. Am să mulțumesc gândindu-mă la ei la fel de frumos cum mă gândesc acum, cu la fel de mult dor, cum mă gândesc acum. Căci nu sunt dintre acei prieteni cu care pot să fac zilnic câte un schimb de zâmbete,  prieteni de care mă bucur și pe care îi iubesc cu vorbe și priviri de fiecare dată când îi văd.  Sunt oameni cu care legătura e păstrată altfel, sunt oameni care după doi ani au aceeași frumusețe și cel mai special dintre toate lucrurile posibile : au același drag de tine, aceeași dorință de a te avea aproape și aceiași ochi frumoși, pe care indiferent cât de rar îi vezi, poți să te încrezi că ai să-i mai vezi și de acum încolo. 

Orice mic gest din partea lor, după zile sau săptmani de nevorba te va bucura înzecit. Odată indusă ideea de „pot să-ți fiu prieten", aceasta nu se pierde, sau dacă da, trebuie să coste mult, iar costul îl percep in durere. 

( Tocmai am fost făcută să râd de-un prieten de departe.
                                           Ceva de neprețuit ) 

Dar acum nu e vorba de durere, ci chiar dimpotrivă. E vorba despre bucuria uitată a prieteniilor la depărtare, de care oamenii fug, pe care nu le-au experimentat niciodată, și de care n-au habar, cât de frumoase și adevărate pot fi. E vorba despre persoane pe care le întâlnești întâmplător și care devin parte din fiecare zi a ta, sau dacă nu chiar atât, parte din tine. Dacă stau mai bine să mă gândesc, înseamnă la fel de mult. Despre marele drag de-a te trezi de dimineață și a găsi un mesaj de departe. Și stai, te gândești, îți dai seama  că de undeva , dintr-un oraș pe care poate nici măcar nu l-ai vizitat, cineva îți trimite un gând bun, cineva ți-e aproape. 

Dați mai mult preț lucrurilor mici și distanțelor mari, căci niciodată nu poți să știi de unde apare un bun prieten. :) 

Copilul care alergă de ploaie

Mai devreme chiar decât părinții sau bunicii, se trezize Petru. 2 ochi blânzi, îmbrățișați de pomeții pistruiați și zâmbăreți au plecat hoinari prin curte, în căutarea „armelor" de astăzi. Arme împotriva maturității, a celor mari care, după spusele lui, caută cu orice chip să-i fure copilăria.

„Fortăreața mea e mai puternică decât orice vorbă de-a voastră. Nimeni, niciodată, n-o să izbutească să mă despartă de comoara ce-o ascund acolo! Oameni mari și răi, asta sunteți. Oameni mari și răi.", spunea mereu Pentru, înțepându-și mama cu un băț în dos, în timp ce ea spăla vasele.

Petru dădea trezirea în fiecare dimineață, la 7:30, smulgându-i mamei ultimele imagini din vis, cele mai frumoase, cum se întâmplă  întotdeauna. Reușea să pună totul în mișcare și să îi facă pe toți să uite, în cel mult zece minute, că fusese noapte, că dormiseră  și că ieri a fost de fapt o altă zi. Alerga desculț la fântână, unde tatăl său se spală bărbătește pe față și pe mâini. Petru împrumută acea poziție aplecată, cu picioarele ușor depărtate, și luă în pumnii lui apă călduță, pregătită din vreme, apa ce îl boteza în fiecare dimineață, întru și mai multă viață și voioșie. Mândru de baia „rece” pe care o înfrunta, alegea să își arate puterea în continuare,  alergând după găini, până când toate bobițele de apă din păr și de pe față dispăreau. La micul dejun avea un scaun mititel, care-l ridica deasupra  mesei doar cu ochii. Cerea mereu un firicel de ceapă, pe care îl flutura deasupra capului, în timp ce prezenta problema zilei :  „Astăzi ne confruntăm cu o  mare căldură. Armata noastră trebuie să se păzească”. După care, de acolo de sub masă, se auzea un ronțăit de ceapă. Și parcă-l auzeai și cum zâmbește. 

Imediat după micul dejul se făcea nevăzut. În cazul în care nu ploua, sau dacă nu voia să se războiască cu părinții săi, hoții de copilărie, petrecea zilele, până spre înserat, pe câmp. Venea la masa de prânz, foarte tăcut, spunând că un cavaler care-și merită onorurile  nu-și bate joc de-o masă adevărată. Nu lăsa nimic în farfurie, săruta mâna bunicii, apoi pe a mamei, în fața bunicului și a tatălui își scotea coiful din ziar, după care fugea înapoi la locușorul lui. 

Ploaie era cea care îl aducea acasă prea devreme. Avut deja în grijă de apusul de soare, părinții nu-și mai făceau probleme de lipsa celui mic, gândindu-se numai la obrăjorii pistruiați care adormeau zâmbind, în timp ce povesteau o zi întreagă, înainte de culcare. Uneori se mirau de băiețel, când venea acasă tăcut și se ascundea în obor. Nu era nevoie de prea multe întrebări sau dojeneli. Mama ieșea cu un picior din bucătărie, arunca o privire spre cer și afla imediat răspunsul: „stă să plouă”. Petru e copilul care fuge de ploaie. 

Nu i-a căutat vreo explicație vreodată acestei temeri. Poate nici n-ar fi știut să o găsească. Știa doar că îi fura zâmbetul de pe buze, puterea din picioare și bucuria din ochi cu fiecare nor mărunt care apărea pe cer. 

Dar ce fel de copil mai ești dacă fugi de ploaie? Și de ce copilărie goală tot tragi, dacă n-a spălat-o niciodată o ploaie rece, vara, pe câmpul gol de țară, unde sub fiecare firicel de grâu ai ascunsă câte o dorință? Cum ți-ai propus să te îngrijești de dorințele tale și cum să ți se întâmple, odată ce tu nu părăsești prezentul? Să înfrunți o teamă înseamnă să devii altfel. Tu-ul dinainte ți-e deja inferior, mult mai slab, nepregătit, necopt. Cu fiecare teamă pe care o înfruntăm cunoaștem mai multe fețe ale vieții și urcăm câte o treaptă în ascensiunea cunoașterii. Însă întotdeauna staționarea prelungită la un etaj inferior așteptărilor și destinului, îți va marca existența. Asta doar dacă nu te decizi să stai puțin în ploaie. 

Nu știm sigur dacă cineva i-a spus și lui Petru aceste vorbe, sau dacă le-a visat. În dimineața în care a fugit desculț și nemâncat de acasă, a semnat un pact cu sine. A ajuns pe câmpul lui de dorințe și a așteptat, a așteptat, frica lui deja educată spunându-i că se apropie momentul. A închis ochii, așezat pe pământ, și când inima a bătut cu o intensitate mai mare ca de obicei, a știut că trebuie să îi deschidă. S-a ridicat în picioare și a început să alerge. În câteva secunde, odată cu el, alerga și ploaia. Rece și caldă în același timp, viață picată din cer. În mintea lui Petru nu mai erau nici arme, nici fortărețe. Necesitatea lor zburase odată cu prima picătură de ploaie pe obrazul său. A înțeles atunci că nimeni n-o să îi fure copilăria, mai ales când aleargă desculț în ploaie. 

Există câte un Petru în spatele fiecărei perechi de ochi, și ploaia îmbracă multe forme. Dar Petru-ul meu a stat în ploaie. Tu ce teamă ai înfruntat azi? 

"Ce-ai omorât , omorât rămâne"

Nu demult am început să văd cu ce se mănâncă viața. Nici acum nu știu exact, pentru că dau pe mine mereu, scap din gură, din furculiță , unii ar spune că n-am habar să-mi mănânc viața, dar nu e chiar așa.

De când m-am așezat la masă, cu gândul ăsta, am început cu feluri ușoare, ușoare de tot, și judecând după câte mai am de trăit, cred că nu am trecut încă de aperitive. 

Unul din cele mai frumoase lucruri din viața mea, de până acum, e marea de oameni în care am prilejul să mă bălăcesc. De fiecare dată când se ivește e mult mai mare, și de fiecare dată mă aleg cu câteva scoici pe care le iau acasă, pe care le iubesc din toată inima și pentru care mă pot face chiar mare sau nisip, numai să le fie bine. Pe ele mi le fac prieteni. 

Culeg frunze, culeg flori, culeg dopuri de pe jos, culeg mostre din fiecare om care se plimbă cu mine pe stradă.  Problema cea mai mare este că nici culesul, nici chiar eu , nu reușim să trecem prin ochii celorlalți așa cum ar trebui. Și poate nu toți înțeleg, și poate nu toți acceptă. Să iei de pe jos, e ca și când ai lua din omul de lângă tine. Căci el te vede, și reacționează.
Eram cândva c-o „scoică” de a mea la plimbare și am găsit pe jos o pană. Am luat-o de pe jos și scoica a zâmbit. Acum mi-e cea mai dragă pană, bună de purtat în păr. Întelegeți teoria?

Când mă împrietenesc cu cineva, e un fel de partidă de vânătoare. Căci amândoi vânăm tot ce-i mai bun și rău din celălalt. La cele mai multe dintre aceste partide, la mine este capturat ceva. Mai mult decât capturat, omorât. Omorât într-un sens frumos si bun, cel mai! Tocmai de aceea eu nu uit și nu iubesc cu porția, căci ce-ai omorât, omorât ramâne. :) 

Câte mâini strânse într-o zi

                                        

         

               De dimineață s-a trezit cu gândul că nu are așa mulți prieteni. După un vis ciudat care i-a trezit ochii în lacrimi, se ridică din pat cu inima în palme și cu gândul următor: „Sunt singură”. E singură ?

               Imediat după ce gonește gândul ca pe un fluture agitat, își începe ritualul zilnic. În oglinda de la baie se uită și-și vorbește de parcă s-ar întâlni cu sine pentru prima oara. „Wow, ce ochi frumoși ai. Foarte frumoși, dar… vezi tu … sunt cam triști”, spune ea. Și ea își răspunde: „Da, pai… știi… sunt cam singură”. E singură?  

               În fața dulapului, toate culorile, amintirile, zilele, verile. Ținuta aleasă astăzi nu dă de gol absolut deloc sentimentul cu care s-a trezit și de care nu va scăpa până la culcare. O ținută elegantă, frumoasă. Părul în șuvițe îi cade pe umeri, pielea gâdilată o face să zâmbească. Însă o chinuie un fapt: e singură. E singură?

               La masă așează mereu două farfurii, una pentru ea și una pentru …ea. Pentru când se întoarce. Asta o face să creadă că cineva, înainte de plecarea de acasă, i-a pregătit o gustare, gândindu-se la cât de obosită va veni de la serviciu. Mănâncă și privește fix farfuria pregătită pentru sine. „Pâine, suc, dulceață, gem, cereale, lapte proaspăt, cașcaval, sunt singură”. E singură?

              A plecat de acasă, nu inainte de a verifica pentru ultima oara daca ce-i in exterior contrazice interiorul. Oglinda mare de pe hol ii demonstreaza de la o vreme  cum forma n-are fond, cum sufletul e gol. In oglinda aceea nu s-a mai jucat  cu nimeni altcineva, de la o vreme. Nu i-a mai prins nimeni parul, zambind in sticla pe care pe vremea aceea nici n-avea timp s-o curete. Acum straluceste, sa se vada bine, sa vada cat e de singura. E singura?

              Eleganta, nesigura, trista, mascata, ideala pentru ce-i afara. Incuie usa, coboara scarile

incet , nu atat de grabnic ca atunci cand cineva din urma o alerga. Acum nu o agita nimeni pe scari. E singura. E singura? Usa blocului si-a deschis-o usor, de teama soarelui  si a plecat astfel pe drumul umbrit din fata blocului. Inainteaza aproximativ 55 de pasi , dupa care verifica geanta. Cheile sunt, telefonul este , agenda este, port-fardul este , apa este , portofelul este, servetele su… nu sunt. A uitat servetelele pe dulapiorul de la usa, in timp ce-si demonstra cat e de singura. E singura?

              Inainte de a urca in taxi intra in magazinul din statie pentru un pachet de servetele. Din portofel scoate o bancnota de 5 lei pentru ce-i lipsea. Restul il primeste impodmolit in pachetelul acela colorat. Il baga  repede in portofel. Bancnota ramane in magazin. A tinut-o strans in pumn. A avut-o in mana. Urca in taxi , se indreapta spre serviciu.

              Ajunsa la birou , nu-si incepe munca imediat caci o gadilatura ii tot atrage atentia spre palma. Scarbinatul nu o ajuta , ignorarea n-o ajuta. Dar oare de la ce sa fie ?

                               Imediat dupa ce s-a urcat in taxi in magazin a intrat un batranel. Acesta a scos fericit din buzunarul lui o bancnota de 10 lei, si a cerut sa ii schimbe. A primit doua de 5 , bancnota fetei si o alta oarecare. Iesit din magazin, isi face un mic plan : una din banconote avea s-o ofere nepotelului  pentru rezultatele de sfarsit de prim an scolar, iar cu cealalta urma sa-si cumpere paine pana la sfarsitul saptamanii. A bagat o bangnota in buzunar , si cu una s-a grabit spre scoala din cartier.

                             Nepotelul n-a mai putut de bucurie. Si-a imbratisat bunicul care, de emotii, plangea pe fata sa ridata. Cel mic  i-a spus ca n-a mai avut niciodata atatia bani pentru el, si ca-i va cheltui cu buna stiinta. Batranelul a zambit, iar cel mic a strans fericit bancnota in palma.

                             Dupa amiaza , in fata magazinului cu jucarii , copilul urmarea vitrina. 15, 20, 35, 100 de lei. Ce-ar fi putut sa-si ia cu cei 5 primiti ? Alaturi de magazin, o batrana vindea flori din propria gradina , aranjate deosebit intr-o galeata decolorata, aproape la fel de murdara ca hainele pe care dansa le imbraca. Micutul a strans banii in pumn, a inaintat si-a cumparat un buchet de flori mamei , nestiind ca acei bani erau singurii pe care batrana ii primise in ultimele patru zile. El a zambit , ea a zambit, si-a strans banii in palma sa.

                              Vazand ca nimeni nu mai cumpara din flori , batrana s-a  retras. In drum spre casa , a intrat in magazin si a cumparat  o ciocolata la 3,5 lei , cu teama ca nu cumva sa nu-i ajunga banii. Isi dorea mult acea ciocolata, foarte mult. Implinea 80 de ani , si-si dorea… o ciocolata. I-a povestit, gandindu-se la golul de acasa, vanzatoarei , totul  despre ziua aceea.  Cum a vandut un buchet unui micut foarte fericit, cum s-a bucurat pentru primele flori vandute dupa atata timp, cum a vazut in asta un dar al Domnului de ziua sa. Iar vanzatoarea , a luat cei 5 lei pentru ciocolata de 3,5 si i-a dat rest 4, zambind. Batranica nu stia matematica, dar vanzatoarea stia ca banii aceia aveau sa-i fie de folos. A strans banii in pumn, si i-a bagat in casa. Nu peste mult timp, magazinul s-a inchis.

             A ales sa se intoarca spre casa pe jos , in aceasta seara. In palma , insa, simtea inca acea gadilatura. Pe drum s-a intalnit cu un batranel ce statea  pe o banca in centrul orasului. N-o

cunostea , dar i-a zambit. Dupa cinci- zece minute a zarit pe strada un copilas la mana mamei sale, iar in cealalta mana aceasta avea un buchet frumos de flori. Copilul n-o cunostea , dar i-a zambit. In statia de taxiuri s-a intalnit cu vanzatoarea magazinul de unde isi luase de dimineata servetelele. Desi era proaspat angajata, a privit-o cald, si i-a zambit. Gadilatura incetase , fara ca ea sa-si fi dat seama. In fata blocului , pe inserat, a privit spre curtea de vis-à-vis , unde in geam , batrana ei vecina manca foarte bucuroasa dintr-o ciocolata. Privirile s-au intalnit intampaltor, iar inainte ca tanara sa intre grabita in bloc, rusinata , batrana i-a zambit.

            

                      Te-ai tinut de mana astazi cu patru oameni, si-ai primit in dar patru zambete. Mai gandeste-te o data. Esti singura?             

Pun pariu ca n-ai iubit niciodata cu gura plina. Ca atunci cand musti cu sete dintr-un mar, cu pofta care te-a facut sa ti-l cumperi ,sau sa ceri o gurita  din alte parti.
N-ai intelege de ce-mi ies ghimpi din piele cand te aud zbarlindu-te povestind despre dragoste, mai ales despre dragostea mea.Te-ai calificat in arta blamatului , si excelezi in ea la fel de tare cum excelezi in frant inimi. Ai frant multe pana acum, incepand chiar cu a ta. Acum, dorind din cine stie ce motiv sa o repari, cu cel mai ieftin lipici , reciti pe tonuri seci o poezie cu ton nostalgic ,sub acoperamand nervos , celor ce se cauta, se gasesc si se iubesc.
Cum as putea crede ca-mi intelegi iubirea? Tu, ce te regasesti pe liste, uitate in buzunare de blugi tociti ,ale celor ce iubesc viata.
N-ai putea sa crezi  ce bantuie pe calea unui suflet ce iubeste. Te-ai incantat de frumusetea  unei grandori pe care ti-o prezinta oglinda deformatoare a circului in care dai din gura doar pentru aplauze.
APLAUZE! Pentru cat de gol ti-e drumul si pentru cat de mult te straduiesti sa-ti arati rostul in lumea asta. Pentru toate sufletele care ti-au trecut prin pat si te-au facut sa razi de dimineata de putin ce le mai tii minte numele. Pentru singuratatea ta fardata, pentru curva ta de viata, pe care o pasezi de aici pana acolo, fara s-o oferi, de fapt, nimanui.
Apaluze pentru toti aceia ca tine! Sunteti, pentru mine, niste eroi(de neurmat). N-as avea puterea sa duc o viata ca a voastra.

Îngereşte , pentru suflet

„Nici nu ştiu … nici să mă ridic din pat nu vreau. Obosesc doar uitându-mă la oameni. Ce să mai spun de a trăi cu ei ? Mă termină. Cele două-trei maşini care trec rareori pe strada mea … parcă mă calcă pe inimă. Ele ori vin , ori pleacă. Dacă vin , o să mă doară. Dacă pleacă, înseamnă că mă doare deja. În cinci minute, în gara părăsită din apropierea blocului mei , o să  ajungă singurul tren care trece , tot rareori, pe lângă urechile mele. Atunci deschid eu geamul. Singura oară pe zi. Încremenesc suită pe pervaz. Cinci minute şi mă arunc …

                                                                                                                      Înapoi în gândurile mele.”

         Monologul de aseară, de alaltăseară si de astă seară. Minune pe două picioare , cu ochi mari si plini de liră , m-aşez lângă tine şi nu te recunosc. Am ajuns să trec pe lângă tine speriat c-ai putea , cu privirea, să mă termini. Tocmai pe mine , de acum nemuritor.

         Fac totul în aşa fel încât  să te îndrăgosteşti din nou de viaţă. M-am sfătuit cu ea. Spune că nu ştie de ce , dar de la o vreme nu o mai cauţi. Te-ai mutat în liniştea unor gânduri zgomotoase. Da, tocmai … Atât eşti de bolnavă. Deschid eu geamul pentru tine, dimineaţa . Deşi ştiu că nu-ţi place. Când raze de soare îşi gâdilă talpa , te ridici scandalizată şi-l închizi , de parcă ai comite un păcat. Ţi-am mai spus de atâtea ori. Geamul e al camerei, nu al sufletului tău.

         De aici de unde stau eu îţi văd perfect goliciunea. Eşti atât de robotică încât , dacă te-ai lovi , şi te-ar durea, nu te-ar durea. Ieri ai plâns , dar eu de sus ţi-am strâns lacrimile lacrimile şi te-am udat, floare albastră. Te-am udat cu ceea ce simţi acum. Ce simţi ?

                      „ Am lenevit puţin dar… uite. Simt că aş putea să fac asta. Stagnarea mă plictiseşte. „

           Te-ai ridicat şi ţi-ai făcut patul. Te-ai regăsit şi ţi-ai făcut zâmbetul. Eşti fantastică. Cu părul pe umeri şi viaţa în ochi. Bine ai revenit! Să ştii că, de aici de sus , eşti şi mai frumoasă.

                    „ Mi-am băut ceaiul fără vreun gest care să-mi dăuneze. Amintirile de orice fel, acum , sunt grele. Mai grele chiar ca statul aici. „

          Ştiu că am plecat în grabă şi poţi spune că am lăsat multe lucruri neterminate. Se poate să fie adevărat. Chiar şi aşa, termină-le tu pentru mine, te-am rugat îngereşte.

                 Dacă eu am murit nu trebuie să mori şi tu. Ţi-am lăsat un bilet pe frigider.

                       „ Am găsit astăzi biletul. –  Trăieşte tu şi pentru mine. – Încep de azi, îţi promit pământeşte .      

N-am sa-i cer coasta inapoi

Sunt aproape om. Sentimentele comune m-au desteptat azi dimineata cu un ticait asurzitor . " Hai cu noi , fii obisnuit!" , spuneau durerea si iubirea . " Lasa-te o zi pe mana noastra ! Da asta haina a deplinei singuratati de pe umerii tai umpluti , incheieturile batatorite... scoate-le din manecile catuse si hai , tu ,  suflet frumos ! Simte-ne ! "

Simtit-am astfel moartea langa mine. Ca unui iubitor de sange , soarele mi-a ars ochii, m-a intepat , jenat, jignit de-a dreptul cu bunavointa sa. " Cine esti tu si ce-ai facut cu bezna mea-viata ?" , intreb. " Cine sunt toti  acestia care-mi umplu linistea si singuratatea? Ce fac ei cu mantia mea rece ?Voi s-o port caci soarele de comun ma ucide! Voi sa ma-mbratiseze caci inconjurat de oameni , acum simt ce-nseamna sa fii singur. Acum , mai mult ca niciodata , pentru prima oara , in fapt, durerinta singuratatii... cum sa va spun ... doare.

Urcati-ma iarasi pe altarul meu de vesnicie ideala. Iar aripile inalta-voi spre zbor divin , insangerat. Sa ucid soarele si pe voi toti ! da , asta sa fac , sa curm acest haos! Ce-a fost in mintea voastra? M-ati purtat in infern. Nu stiti voi, oare,  ca Paradisul meu  este singuratatea?

Unde sunt jucariile mele? Unde-i papusa durere , unde-i trenuletul absolut, unde-i mingea infinit  si unde-s eu ? unde-s dus , de nu ma pot juca cu ele ? Sa mi le fac pe viata amici si sa traiesc cu ele. Sa lustruiesc spre stralucire absolutul, sa hranesc spre maturitate durerea , sa-mping infinitul cu forta-mi bruta? Unde ?

Rogu-te , zeu preamarit , iubeste-ti creatia si lasa-ma in bolul meu-nnegrit. Caci Adam ma proclam si pierdut-am pe Eva. Caci de mii de ani imbrac sub masti lemnoase chip de-ndragostit ca sa sfarsesc in bratele pacatoasei. Promit , de-o voi gasi , sa nu-i cer coasta inapoi. I le voi da pe toate , caci poate ea  , asa, continuu va pacatui si lume dupa lume a sa se nasca din pacat feminin.
 
 Doamne! Pe mine , mie , reda-ma! Caci aceasta mi-e cea mai buna companie. "

Trezit. Uimit. Distrus. Obosit. "Nu credeam sa-nvat a muri vreodata" In lumea lor m-au dus si de puteri m-au secat in nestire. Am pierit, in lumea lor, si mi-am dublat existenta aici , in absolut.

Eu voi continua sa fiu dusman al soarelui, voi continua sa ma joc si-am sa gasesc aici frumusetea uratului, placerea durerii , rasul din lacrima , viata din moarte.


- Inspiratie : " Oda ( in metru antic ) " -

Ai uitat ceva

Trezit de dimineață  mi-am dat seama că deja întârziasem la muncă și că oricum sunt în pragul unei concedieri, așa că ce rost mai avea să mă preling pe geamurile microbuzului și-n aglomerație  ca să ajung într-un loc pe care îl uram ? M-am concediat singur spre bucătărie unde aveam să beau cafeaua pe care chiar o meritam, urmărind în ziar locuri noi de muncă pe care nu le-aș dori sau nu le-aș primi.
      Monotonia dimineților mele vine si din faptul că geamul bucătăriei dă "în spate", cum s-ar zice. Privat de soare, de un bulevard aglomerat, de oameni grăbiți și alte lucruri citadine stau la masa, mănânc ceva și urmăresc elevii plictisiți ai liceului de vizavi. Dimineață de dimineață intră în clase fie veseli, fie somnoroși, își dau câte o palma peste ceafa sau își aruncă o privire și intră în rutina alături de mine .
Ei ore, ore .
Eu stat, stat.
Le-am citit de-a lungul anilor multe lucruri în ochi. Cel mai bine am comunicat cu aceia care-și aleg locul de lângă fereastră . Mereu, dar mereu, ridic în cinstea lor cana de cafea și le urez o zi buna și un viitor la fel de strălucit ca al meu .
Aici anotimpurile se disting cel mai bine. Arborii atât de bătrâni, cunoscători ai mult mai multor generații, le păstrează fiecare amintire, fiecare gând aruncat pe fereastră, fiecare oră peste program, fiecare zi din anii de liceu.
N-am văzut de prea multe ori pe cineva foarte atașat de uitatul pe fereastra, însă. Vreau să spun, de ce te așezi la fereastră ?  Ca să te sprijini cu cotul sau cu capul în orele care chiar te interesează? Ca să ce?
Eu am stat la fereastra ca să mă uit pe fereastră! Eu am facut liceul pe cer si printre crengi, l-am absolvit magna cum laude la categoria "lecții în pomi și-n nori".
[...]
Ei bine, am zâmbit poate ceva mai mult ca alta dată într-o anume dimineață.
Găsisem în sfârșit pe cineva care adora cerul la fel de mult ca mine! Găsisem o frumusețe de pasăre sălbatică, pene șaten-deschis și ochii luminoși. Călătorea toată ziua, tot timpul era cu ochii unde trebuia cu adevărat și chiar și atunci când politețea o făcea să se uite spre tablă/profesor/viața de școlar obișnuit, avea sufletul in cer. Am aflat asta cu vremea.
Mi-am găsit imediat un loc de munca. Nu presupunea prea mult efort pentru că era la domiciliu. Zi de zi, munca mea devenise urmărirea și ghicirea gândurilor ei călătoare. Descoperisem în sfârșit ce înseamnă să muncești cu plăcere. Salariul era pe deplin o avere: câte un zâmbet străin aruncat spre mine, nu pentru că mă știa pe acolo, ci pentru că-i plăcea viața .
Zâmbea mereu, mereu zâmbea. Râdea la fel de des și uneori rămânea cu privirea acolo pe-albastrul îndrăgit, știind că totul e mai bine când iubești cerul. Nu cred că și-a dat seama câte mi-a marturisit, că-i știu toate stările și emoțiile, că i-am urat succes înaintea unei lucrări și că ne-a fost frică împreună. Habar nu are că mă privea în ochi și mă umplea de viață la fel de mult cum pe ea o-mplinea cerul.

      Tot timpul fugi de faptul că ești împrăștiată, uitucă, amețită de  gânduri și probleme vechi. Te faci că recunoști și totuși habar n-ai, norocul tău că-ți mai servește cerul viață, că altfel te-ai fi  pierdut în tine, sălbăticiune ce ești! Ziua în care ai atins apogeul a fost și ziua în care m-am trezit hotărât să te caut. M-am trezit strategic cu jumătate de ora mai devreme,  să stau să mă gândesc cum ar fi să zâmbești într-adevăr pentru mine, nu pentru vremea de afara. Ai venit la școală mai uitucă decât de obicei, aproape ca niciodată. Ți-ai păstrat calmul în banca ta cer, deși sufletul scotea fum.
   
      Melancolică, tristă, nefericită, oricum ai fi fost ...Singură îți oferi toate stările astea, în amalgamul tău  gânduri. Am avut grijă de tine eu, oricum. O să ai timp să-mi mulțumești. Ți-am copt prăjituri, ți-am făcut cafea cu scorțișoară. Dar tu ai plecat de la școală grăbită, atât de grăbită încât ai lăsat în bancă ceva, lucru care nu prea se întâmplă. Colegele probabil te-ar fi atenționat, daca ar fi putut să vadă. Doar eu am vazut. Toate planurile mele picasera. Mi-am pus pe mine un palton, m-am încălțat și am coborât urgent.
       În trei minute ai ajuns. M-am stăpânit, urmărindu-te ținând capul sus, ferind privirea de pământ. N-am stat pe gânduri, m-am oprit în fața ta și-a m spus:
"Scuză-mă ... ți-ai uitat inima-n bancă. "
      Fata care îmi dăduse și furase inima, s-a uitat în palma mea, s-a făcut că apucă ceva și că băga ușor în geantă. Privindu-mă fix, mi-a spus :
" Mă-ngrijesc de ea acasă. Mulțumesc."
Cum ai putea să zâmbești străinului care-ți aduce inima în pumni la colț de stradă?
 Și-a continuat drumul scufundându-și capul între umeri pentru o clipă, zâmbind până acasa și iubind în continuare cerul.